Voi, băieţi, veţi pleca după-amiază la Dresda - un oraş frumos, după câte-am auzit. Nu veţi mai sta închişi, aşa ca noi. Veţi fi dincolo de gratii, acolo unde pulsează viaţa şi unde hrana va fi fără discuţie mai îndestulătoare decât la noi. Permiteţi-mi să strecor aici şi o notă personală: de cinci ani n-am mai văzut un copac sau o floare, o femeie sau un copil, un câine sau o pisică, un loc de agrement sau o fiinţă umană care să facă o muncă utilă.

Şi, pentru că veni vorba, să nu vă temeţi de bombe. Dresda e oraş deschis. Nu e apărat şi nu are nici industrie şi nici concentrări cât de cât importante de trupe.

Şi, la un moment dat, bătrânul Edgar Derby se trezi ales şeful americanilor. Englezul ceruse propuneri de la cei din sală, dar nimeni nu-şi exprimă opinia. Prin urmare, îl propuse pe Derby, lăudîndu-1 pentru maturitatea şi îndelungata sa experienţă în relaţiile cu oamenii, întrucât nu mai existau alte propuneri, lista fu declarată închisă.

- Sunteţi cu toţii de acord ?

Doi sau trei inşi răspunseră îhî!

Apoi bătrânul Derby ţinu şi el, sărmanul, o scurtă cuvântare. Mulţumi englezului pentru sfaturile lui utile şi făgădui că le va urma întocmai. Adăugă că fără îndoială toţi americanii vor proceda la fel. Şi mai spuse că acum prima lui responsabilitate va fi să facă tot posibilul pentru ca toţi oamenii lui să se întoarcă cu bine la casele lor.

- Mai du-te-n mă-ta, murmură Paul Lazzaro în cuibul său azuriu. Du-te naibii şi te culcă!

În ziua aceea temperatura urcă surprinzător. Pe la vremea prânzului aerul era înmiresmat. Nemţii aduseră supă şi pâine în două cărucioare trase de prizonieri ruşi. Englezii trimiseră şi ei cafea naturală, zahăr, marmeladă, ţigări şi trabucuri, iar uşile teatrului rămaseră deschise ca să intre căldura.

Americanii începură să se simtă mult mai bine. Acum erau în stare să mănânce fără să mai iasă afară tot la două minute. Şi curând sosi ora plecării la Dresda. Americanii ieşiră din lagărul englezilor mărşăluind, destul de chipeşi la înfăţişare. Din nou Billy Pilgrim era cel care conducea parada. Acum avea ghete argintii, un manşon şi o bucată de draperie azurie, pe care o purta în chip de togă. Avea şi barbă. La fel că bietul Edgar Derby, care mergea alături de el. Derby îşi imagina că scria scrisori familiei şi mişca necontenit din buze.

Dragă Margaret,

Astăzi plecăm la Dresda. Să nu-ţi faci griji. Oraşul acesta nu va fi bombardat. E un oraş deschis. La prânz au fost alegeri. Şi ce să vezi ?

Şi aşa mai departe.

Se întoarseră iarăşi la staţia de triaj a închisorii. Veniseră în două vagoane şi acum aveau să plece în patru vagoane, mult mai confortabil. Văzură din nou vagabondul mort. Zăcea ţeapăn în bălăriile de lângă linie. Se chircise ca un făt, încercând chiar în moarte să se cuibărească, lipit de alţii. Dar nu mai erau alţi oameni. Stătea cuibărit pe pământ şi zgură. Cineva îi luase bocancii. Picioarele-i desculţe arătau vinete, ca de fildeş. Într-un fel era bine că murise. Aşa merg lucrurile.

Drumul până la Dresda a fost o adevărată plăcere. A durat doar două ore. De data aceasta stomacurile închircite erau pline ochi. Prin gurile de ventilaţie intrau soarele şi aerul blând. În plus, americanii primiseră de la englezi o mulţime de ţigări.

Sosiră la Dresda la ora cinci după-amiază. Când s-au deschis vagoanele, în cadrul uşilor a apărut unul dintre cele mai frumoase oraşe pe care le văzuseră vreodată americanii. În depărtare, linia orizontului se profila alambicată, voluptuoasă, absurdă şi încântătoare. Pentru Billy Pilgrim era asemenea unei imagini a Paradisului, făurită în anii copilăriei.

Chiar în spatele lui, cineva din vagon exclamă „Oz". Acela eram eu. Eu eram ăla. Singurul oraş pe care îl mai văzusem până atunci fusese Indianapolis, Indiana.

Toate celelalte oraşe mari ale Germaniei fuseseră bombardate şi pârjolite cu sălbăticie. De Dresda nu se atinsese nimeni. În fiecare zi sirenele se porneau să urle infernal, iar oamenii coborau în beciuri şi ascultau ştirile la radio, întotdeauna avioanele aveau o ţintă precisă -Leipzig, Chemnitz, Plauen şi alte asemenea locuri. Aşa merg lucrurile.

La Dresda se mai auzea şi acum şuieratul vesel al aburului de la sistemul de încălzire centrală. Pe străzi treceau zdrăngănind tramvaiele. Telefoanele sunau şi avea cine să ridice receptoarele. Luminile se aprindeau şi se stingeau la ţăcănitul întrerupătoarelor. Erau deschise şi teatrele şi restaurantele. Funcţiona şi o grădină zoologică. Principalele întreprinderi producătoare din oraş erau profilate pe medicamente, produse alimentare şi ţigări.

Acum, în ultimele clipe ale după-amiezei, oamenii se întorceau la casele lor după o zi de muncă. Aveau figuri obosite.

Opt locuitori ai Dresdei înaintau printre spaghetele de oţel ale triajului. Purtau cu toţii uniforme noi. Depuseseră jurământul militar doar cu o zi înainte. Doi dintre ei erau veterani, ciuruiţi de gloanţe în Rusia, ceilalţi erau fie tineri, fie bărbaţi trecuţi de vârstă mijlocie. Misiunea lor era să supravegheze o sută de prizonieri americani care urmau să fie folosiţi ca mâna de lucru. Din grupă făceau parte şi un bunic cu nepotul lui. Bunicul era arhitect.

Cei opt se apropiau încruntaţi de vagoanele de marfă unde se aflau prizonierii pe care trebuiau să-i ia sub tutelă. Ştiau prea bine cât de jalnic şi de ridicol arătau ei înşişi. Unul dintre ei avea realmente o proteză în loc de picior şi pe lângă puşcă mai căra şi un baston. Totuşi, trebuia să impună respect şi ascultare unor infanterişti americani înalţi, ţanţoşi, sângeroşi, care de-abia se întorseseră din focul luptei.

Şi în momentul acela dădură cu ochii de Billy Pilgrim în toga lui albastră, cu cizmele argintii şi cu mâinile în manşon. Arăta de cel puţin şaizeci de ani. Lângă Billy se afla mărunţelul Paul Lazzaro cu un braţ rupt. Fierbea de turbare. Lângă Lazzaro stătea bietul profesor de liceu, bătrânul Edgar Derby, copleşit de un jalnic patriotism, de maturitatea vârstei şi de o închipuită înţelepciune. Şi aşa mai departe.

Cei opt ridicoli locuitori ai Dresdei s-au convins mai întâi că cele o sută de fiinţe ridicole sunt într-adevăr soldaţi americani veniţi de pe front. La început au zâmbit,