apoi au izbucnit în râs. Groaza lor se evaporase. N-aveau de ce să se teamă. În faţa lor se aflau nişte fiinţe umane mai jalnice şi mai nătânge decât ei. Adevărate personaje de operetă.

Şi personajele de operetă ieşiră pe porţile triajului şi o porniră mărşăluind pe străzile Dresdei. Billy Pilgrim era steaua numărul unu. El conducea parada. Pe trotuare erau mii de oameni care se îndreptau spre casele lor după o zi de muncă. Aveau cu toţii feţe palide şi clorotice din cauză că de doi ani se hrăneau aproape numai cu cartofi. Fericiţi de aerul blând al zilei, oamenii nu se aşteptaseră ca după-amiaza să le mai aducă vreo altă bucurie. Şi iată că din senin era rost de distracţie.

Billy nici nu băgă în seamă mulţimea de ochi care îl socoteau atât de amuzant. Era vrăjit de arhitectura oraşului. Amoraşi surâzători împleteau ghirlande deasupra ferestrelor. De pe cornişele împodobite cu ghirlande priveau pe furiş la Billy fauni pehlivani şi nimfe goale. Printre pergamente deschise, scoici, bambuşi şi alte ornamente ţopăiau maimuţe de piatră.

Billy, cu amintirile lui despre viitor, ştia că peste aproximativ treizeci de zile oraşul va fi făcut fărâme şi apoi pârjolit. Mai ştia şi că în curând majoritatea celor ce se zgâiau acum la el vor fi morţi. Aşa merg lucrurile.

Şi Billy continua să mărşăluiască frecându-şi mâinile de manşon. Tot agitându-se în întunecimea fierbinte a manşonului, degetele deveniră curioase în privinţa celor două protuberanţe din căptuşeala hainei de impresar. Pătrunseră în interiorul căptuşelii. Pipăiră protuberantele, cea în formă de mazăre şi cea în formă de potcoavă. Parada se opri la o intersecţie. Semaforul era pe roşu.

La respectivul colţ, printre pietonii din primul rând se afla şi un chirurg care operase toată ziua aceea. Era civil, dar avea alură de militar. Participase la două războaie mondiale. Aspectul lui Billy îl scandaliza, în special după ce paznicii îl lămuriră că Billy era american. După părerea lui, Billy dovedea un gust execrabil şi probabil că îşi bătuse mult capul ca să se costumeze în asemenea hal.

Chirurgul ştia englezeşte şi i se adresă lui Billy:

- După cum s-ar zice, găseşti că războiul e ceva extrem de comic.

Billy se uită la el cu o privire vagă. Pentru moment Billy nu mai ştia nici unde se afla, şi nici cum ajunsese acolo. Nici prin cap nu-i trecea că oamenii ar putea crede că o face pe măscăriciul. Bineînţeles, Soarta îl costumase aşa - Soarta, şi o infimă dorinţă de supravieţuire. - Te aşteptai să râdem? îl întrebă chirurgul. Chirurgul cerea un fel de satisfacţie. Billy era victima unei mistificări. El dorea să fie amabil, să fie de ajutor dacă se putea, dar resursele îi erau insuficiente. În sfârşit, degetele apucară cele două obiecte din căptuşeala hainei. Billy hotărî să le arate chirurgului.

- Ai crezut că o să ne facă plăcere să vedem cum îţi baţi joc de noi? continuă chirurgul. Şi te mândreşti că reprezinţi America în felul acesta?

Billy scoase o mâna afară din manşon şi deschise pumnul chiar sub nasul chirurgului. În palmă ieşiră la iveală un diamant de două carate şi o bucată de proteză dentară. Proteză era un produs artizanal respingător, de culoarea argintului, a perlei şi a mandarinei. Billy începu să zâmbească.

Parada luă ţanţoş poziţie de drepţi şi, bălă-bănindu-se, se urni din loc deşirându-se spre poarta abatorului din Dresda. Abatorul nu mai cunoştea forfota de altădată. Fiinţele umane, în majoritatea lor soldaţi, omorâseră, mâncaseră şi digeraseră aproape toate copitatele din Germania. Aşa merg lucrurile.

Americanii fuseseră repartizaţi în clădirea a cincea, dincolo de poartă. Clădirea era un cub de beton cu uşi glisante în faţă şi în spate. Fusese construită drept loc de adăpostit porcii înainte de tăiere. Acum urma să servească drept casă unui grup de o sută de prizonieri americani plecaţi de mult de-acasă. În interior se găseau paturi de cazarmă, două sobe pântecoase şi un robinet pentru apă. În spate era latrina, care constă dintr-o bară metalică în chip de balustradă, cu nişte hârdaie dedesubt.

Deasupra intrării în clădire era o cifră mare. Cifra cinci. Înainte de-a li se permite să pătrundă în interior, singurul paznic care vorbea englezeşte îi sfătui pe americani să memoreze noua lor adresă, pentru eventualitatea că vreunul dintre ei s-ar fi rătăcit prin parele oraş. Adresa era simplă: Schlachthof funf. Schlacht-hof însemna abator. Funf nu era decât bătrâna, binecunoscuta cifră cinci.

Şapte

Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, Billy Pilgrim se urcă la bordul unui avion pe aeroportul din Uium. Ştia că avionul se va prăbuşi, dar nu voia să se facă de râs spunând lucrul acesta şi altora. Avionul urma să-1 ducă pe Billy împreună cu alţi douăzeci şi opt de optometrişti la un congres în Montreal.

Soţia lui, Valencia, rămăsese jos, iar Lionel Merble, socrul lui, stătea prins în centura de siguranţă, în fotoliul de lângă el.

Lionel Merble era ca o maşinărie. Bineînţeles, tralfamadorienii susţin că toate fiinţele şi plantele din Univers sunt nişte maşinării. Pe ei îi amuză faptul că aşa de mulţi pământeni se simt ofensaţi de ideea de-a fi socotiţi nişte maşinării.

În aeroport maşinăria denumită Valencia Merble Pilgrim se înfrupta dintr-o ciocolată şi făcea cu mâna în semn de rămas-bun.

Avionul decola fără nici un fel de dificultate. Aşa era structurată respectiva clipă. La bord se afla şi un cvartet vocal. Cei patru cântăreţi erau tot optometrişti. Îşi luaseră numele de Scop, un acronim de la „secături cu ochii-n patru".

După ce se asigură că avionul ajunsese cu bine în înaltul cerului, maşinăria care era socrul lui Billy ceru membrilor cvartetului să-i cânte melodia lui preferată. Ei ştiau ce dorea, şi-i dădură drumul cu un cântecel cam fără perdea care suna cam aşa:

Singur în celulă zac.

Şi-n izmene mă tot cac.

Coaiele-mi atârna leneş pană la podea.

Mă uit la jalnicu-mi cârnat,

De care ea m-a tot muşcat.

Ah, în veci o poloneză n-oi mai regula!

Socrul lui Billy să se tăvălească de râs, nu alta; după care îi rugă să-i mai cânte şi un alt cântecel care îi plăcea lui. Aşadar, se apucară şi-i cântară un cântec al minerilor polonezi din Pennsylvania:

Eu şi Mike scoatem cărbune,

Al naibii