După ce luăm bani, pe bune,

Munca dracului o dăm!

Apropo de Polonia: cam la trei zile după sosirea sa la Dresda, Billy Pilgrim asistase cu totul întâmplător la spânzurarea unui polonez într-o piaţă publică. S-a nimerit ca, îndrep-tîndu-se spre locul de muncă, la scurt timp după asfinţit, Billy împreună cu alţi câţiva prizonieri să dea cu ochii în faţa unui stadion de o spîn-zurătoare şi o mică mulţime de oameni strânşi în jurul ei. Polonezul era un muncitor agricol spânzurat pentru că făcuse dragoste cu o nemţoaică. Aşa merg lucrurile.

Ştiind că avionul urma curând să se prăbuşească, Billy închise ochii şi călători în timp înapoi în anul 1944. Se afla din nou în pădurea din Luxemburg, cu „cei trei muşchetari". Roland Weary îl zgâlţâia şi-1 izbea cu capul de trunchiul unui copac.

- Mergeţi, fraţilor, fără mine, se ruga Billy Pilgrim.

Când avionul se izbi de vârful muntelui Sugarbush din statul Vermont, cvartetul vocal de la bord tocmai cânta „Aşteaptă până o răsări soarele, Nelly". Toţi cei din avion îşi pierdură viaţa, în afară de Billy şi de copilot. Aşa merg lucrurile.

Primii ajunşi la locul catastrofei au fost nişte tineri austrieci, instructori de schi din celebra staţiune alpină aflată mai în vale. Tinerii vorbeau între ei nemţeşte şi cercetau fiecare cadavru în parte. Purtau pe cap cagule împotriva vântului, negre, cu două găuri în dreptul ochilor şi în creştet cu un moţ roşu. Arătau ca nişte păpuşi negre de cârpă, ca nişte oameni albi care se mascaseră în negri ca să stârnească râsul.

Billy avea o fractură de craniu, dar nu-şi pierduse cunoştinţa. Nu ştia unde se afla. Îşi mişca necontenit buzele şi una din păpuşile negre se aplecă şi îşi apropie urechea, să audă care îi erau ultimele cuvinte înaintea morţii.

Billy credea că păpuşile negre de cârpa aveau vreo legătură cu cel de-al doilea război mondial şi le şopti adresa: Schlachthof-fiinf.

Tinerii austrieci îl coborâră pe Billy din vârful muntelui Sugarbush cu o sanie. Direcţionau sania cu ajutorul unor frânghii şi cereau pârtie scoţând nişte iodlere melodioase. Aproape de poalele muntelui pârtia cobora abrupt pe lângă pilonii unui telescaun. Billy privea în sus la tinerii în costume mulate, viu colorate, cu bocanci şi ochelari enormi, care treceau legă-nîndu-se pe cer în nişte scaune galbene. Presupunea că prezenţa lor acolo trebuia să fie legată de o nouă şi surprinzătoare fază a celui de-al doilea război mondial. Lui îi era egal. Lui Billy totul îi era egal.

Îl transportară într-un mic spital particular. Un renumit chirurg veni tocmai de la Boston şi îl operă pe creier timp de trei ore. Billy rămase inconştient vreme de două zile şi visă milioane de lucruri, dintre care unele adevărate. Singurele adevăruri erau călătoriile în timp.

Unul dintre lucrurile adevărate a fost prima lui seară la abator. El şi sărmanul Edgar Derby împingeau un cărucior gol cu două roţi pe poteca plină cu gunoaie dintre ţarcurile pentru vite, rămase acum pustii. Se duceau la bucătărie să ia cina pentru toţi ceilalţi. Erau păziţi de un neamţ de şaisprezece ani pe nume Werner Gluck. Osiile căruciorului erau unse cu grăsime de la animalele moarte. Aşa stau lucrurile.

Soarele tocmai asfinţise şi contururile oraşului se profilau întunecate pe fundalul roşiatic, ca nişte stânci joase înconjurând întinderea pastorală care începea de la ţarcurile goale de vite. Dresda era învăluită în beznă din cauză că, dintr-o clipă într-alta, se puteau ivi bombardierele. Aşadar, Billy nu apucă să vadă unul dintre lucrurile cele mai vesele pe care le poate face un oraş atunci când apune soarele, şi anume să se împodobească cu strălucirea luminilor aprinse una câte una.

Pe acolo trecea şi un fluviu lat în care se puteau reflecta luminile şi care ar fi dat un spor de frumuseţe strălucirilor nocturne. Fluviul se numea Elba.

Tânărul paznic, Werner Gluck, era un băie-ţandru din Dresda. Până atunci nu mai fusese la abator şi de aceea nu ştia bine unde se găsea bucătăria. Era înalt şi slab ca Billy, ar fi putut trece drept fratele lui mai mic. În realitate erau veri îndepărtaţi, un fapt pe care însă nu l-au aflat niciodată. Gluck era înarmat cu o muschetă înfiorător de grea, o piesă de muzeu care trăgea un singur foc, cu o ţeava octogonală, neghintuită. El îi montase şi baionetă. Baioneta arăta ca o andrea lungă. Nu era prevăzută cu orificii pentru scurgerea sângelui.

Gluck îi conduse spre o clădire unde bănuia el că s-ar putea găsi bucătăria şi deschise uşile glisante laterale. Numai că acolo nu se vedea nici urmă de bucătărie. Era un vestiar care dădea într-o sală de duşuri şi totul se afla învăluit într-un abur gros.

În încăpere se găseau aproximativ treizeci de fetişcane dezbrăcate. Erau nemţoaice, refugiate din oraşul Breslau care fusese bombardat cu sălbăticie. De-abia sosiseră şi ele la Dresda. Dresda gemea de refugiaţi.

Deci acolo erau feţele, cu cele mai intime părţi ale corpului expuse la vedere, iar dincoace, în pragul uşii, cu ochii cât cepele, stăteau Gluck, Derby şi Pilgrim - soldatul căruia de-abia îi mijiseră tuleiele, bătrânul profesor de liceu şi măscăriciul cu togă şi cizme argintii. Fetele începură să ţipe. Încercară să-şi ascundă goliciunea cu mâinile, se întoarseră cu spatele şi reuşiră să pară şi mai frumoase.

Werner Gluck, care în viaţa lui nu mai văzuse o femeie goală, închise repede uşa. Nici Billy nu mai văzuse aşa ceva. Pentru Derby, însă, nu era nici o noutate.

Când cei trei nătărăi dădură în sfârşit de bucătărie, a cărei principală destinaţie era să pregătească prânzul pentru muncitorii de la abator, tot personalul plecase acasă, cu excepţia unei singure femei care îi aştepta nerăbdătoare. Era văduvă de război. Aşa merg lucrurile. Îşi pusese deja paltonul şi pălăria. Voia şi ea să plece acasă, deşi acasă n-o mai aştepta nimeni. Mănuşile ei albe erau aşezate una lângă alta pe tejgheaua de zinc.

Oprise pentru americani două oale uriaşe cu supă. Supa era pe plită şi fierbea molcom, la foc mic. Le mai pregătise şi un morman de pâini negre.

Femeia îl întrebă pe Gluck dacă nu era mult prea tânăr pentru armată. El recunoscu că aşa era.

Îl întrebă pe