încrestate. Aceste ciubere se umplu în Miercurea mare, seara, cu vin curat şi apoi, acoperindu-se bine, se duc în dimineaţa Joii mari la biserică, unde se aşază în altar dimpreună cu 7 sau 14 pâinişoare de grâu curat, frământate şi coapte de prescurăriţa parohiei, Se cumpără 2 sau 3 oale mari cu câte două torţi smălţuite şi linguri de pacfon, un cuţit nou şi un cârpător (scândurea), pe care se taie pâinea în bucatele pătrate în forma zahărului cubic. Pâinea amestecată cu vin, întocmai ca cuminicătura, se aşază în oale acoperite cu năfrămi mari de păr (lână) sau de mătase, cumpărate nouă-noute din târg.

  Pastile, adică pâinea şi vinul, se sfinţesc sau, cum zice poporul, se slujesc de preot, în Joia mare, la amiazi, cu cea mai mare solemnitate. învierea împreunată cu liturghia şi cetirea rugăciunilor de dezlegare se face des-de-noapte, încât când se revarsă de ziuă preotul începe să dea pastile din uşa altarului. Cei ce au asistat la serviciul divin iau pastile la biserică, iar pentru cei ce au rămas acasă le duc în pahare sau ulcicuţe înfăşurate în merindefe sau batiste,

  (S. F1. Marian – „Sărbătorile,.,") oul de paşte

  Românii întrebuinţează de Paşti nu numai ouă roşii, ci şi de diferite alte culori. Prin urmare şi colorile în care se colorează ele sunt de mai multe feluri, şi anume: galbene, roşi, verzi, albastre şi negre. Iar terminii tehnici pentru fiecare din aceste cinci colori sau vopsele sunt:

  Gălbineală, gălbănare, gâlbineaţă plural gâlbânâri, gălbinelesi gălbineţe. Iar termenul cel mai uzitat e plural galbinele.

  Roşală, şi roşaţă, plural roşele, rusele şi roşeţe. Iar termenul cel mai uzitat e plural roşele, Albăstreala, plural albăstrele.

  Verdeaţă, plural verdeţe şi verdele.

  Negreală şi negreaţă, plural negrele şi negreţe sau negreţuri.

  Toate colorile acestea se prepară, după cum vom vedea mai la vale, numai în vase nouă anume din cauză că ouăle, ce se colorează într-însele, să nu se păteze, ci să iasă cât se poate de curate. Dar nu numai atât, ci pentru fiecare coloare se cere un vas deosebit.

  Sosind acasă, atât cei ce au fost la înviere cât şi ceilalţi, se pun cu toţii la masă şi, gustând mai întâi din pască, din ouă şi celelalte obiecte sfinţite împreună cu pasca, încep a mânca apoi şi din celelalte bucate până ce se satură, După ce s-au săturat de mâncat, prind a ciocni cu ouă roşii, şi anume mai întâi soţii între olaltă, apoi copiii cu părinţii şi părinţii cu celelalte neamuri, amici şi cunoscuţi.

  Făcând-o aceasta, cred că toţi cei ce ciocnesc unul cu altul se vor vedea pe cealaltă lume.

  Mai departe se crede şi se zice că aj cărui ou se ridică sau se sparge mai întâi, acela e mai slab, prin urmare are să şi moară mai degrabă sau i se iartă păcatele.

  Părţile ouăhr, cu care se ciocneşte, sunt capul şi dosul sau curul, numit acest din urmă şi huscă, şi anume partea cea ascuţită se numeşte cap, iară cea mai groasă dos. în ziua dintâi, adică în ziua de Paşti se ciocneşte numai cap cu cap. A doua zi, adică luni după Paşti, se poate ciocni şi cap cu dos, iară în cele următoare chiar şi dos cu dos sau huscă cu huscă şi coastă cu coastă.

  Cel mai mic de ani ţine oul cu capul în sus, iar cel mai mare ciocneşte cu oul său, şi anume iot cu capul, zicând: „Hristos a înviat", iar cel mai mic răspunde: „Adevărat c-a înviat!'.

  Unii, înainte de ciocnire, cearcă ouăle în dinţi şi în frunte, adică le ciocnesc puţin de dinţi sau de frunte, ca să vadă şi să aleagă care îs mai tari. Şi se zice că ouăle ce sună mai deschis sunt mai groase la găoace, prin urmare şi mai tari.

  Timpul, până când se poate ciocni cu ouă roşi e, după unii, din ziua de Paşti şi până a treia zi, adică până marţi, după alţii până în ziua de Ispas şi iarăşi după alţii până la Duminica mare. De la Duminica mare însă şi până la Pastile viitoare nu e mai mult iertat a ciocni cu ouă roşii.

  Fiecare ciocnitor, căruia i s-a spart oul, este obligat a-l da celui ce i l-a spart, celui cu oul mai tare, adică învingătorului.

  Cel ce nu voieşte a da oul celui ce, ciocnindu-l, i l-a spart, acela se zice că-l va mânca pe cealaltă lume împuţit sau cu păcură.

  De aicea vine apoi că cei ce au ouă mai tari câştigă de la ceilalţi o mulţime de ouă roşii.

  Sunt însă o seamă şi de aceia care nu se mulţămesc numai cu ouă roşii de găină, ci întrebuinţează spre ciocnire şi alte ouă, precum părăsituri de raţă, gâscă şi curcă. Ba unii, pe lângă acestea, întrebuinţează încă şi ouă de pichere sau chiar de lemn.

  Despre aceşti oameni lacomi la câştig se zice nu numai că sunt nişte înşelători mârşavi, nu numai că umblă cu ouă de pichere, care sunt cu mult mai tari decât cele de găină, ca să înşele şi să câştige mai multe de cele de găină, care sunt mai slabe, ci se crede că respectivii au foarte mare păcat şi toate ouăle câştigate în acest chip te vor mânca în cealaltă lume împuţite şi cu viermi şi cu venin.

  (S. FL Marian – „Sărbătorile la români")

  Obicei de primăvară străvechi (perşii antici sărbătoreau înnoirea anotimpului dăruindu-şi ouă colorate, romanii îşi trimeteau unii altora, la ceremoniile zeului lanus, ouă roşii) oul colorat şi încondeiat este la creştini simbolul Mântuitorului reîntors la viaţă. Oul la Păresimi (în mijlocul Postului Mare) şi este fiert şi gătit în Săptămâna Patimilor pentru a fi sacrificat (ciocnit şi mâncat sacramental) de Paşti, în semn şi garanţie de renaştere.

  Ouăle încondeiate (împistrite, împietrite, muncite, necăjite, cu mărgele, pictate, săpate, scrise, picurate, împuiate) sunt un obicei popular şi religios românesc, care în Moldova şi Bucovina