nici măcar domnişoară de onoare n-am fost, băga-mi-aş. Auzi, ia scoate pula. E cea mai scurtă linie dintre două puncte. Lumea nu mai face cadou vieţi frumoase. Ai un cont fiduciar? Eşti vreun geniu? Scoate pula. Asta ai. Şi ţine minte: Troy în septembrie. Pe tricicletă. Un picior răsucit. Nu uita. Şi încă. Să nu mă ţii minte-aşa. Ţine-mă minte cum am fost în noaptea aia când ne-am dus cu toţii la Red Lobster şi aveam permanentu’ ăla abia făcut. Of, Cristoase. Măcar cumpără-mi o piatră de mormânt.

O mângâi pe umăr, care e lângă picior.

— Te-am iubit cu toţii, îi spun.

— De ce unii au totu’, iar eu n-am avut nimic? zice ea. De ce? De ce s-a-ntâmplat aşa?

— Nu ştiu, îi spun.

— Scoate pula, îmi zice şi mai moare o dată.

Rămânem pe loc, cu ochii coborâţi spre grămada de părţi ale corpului. Mac se târăşte spre ea, iar Min îl împinge înapoi cu piciorul.

— E prea mult, băga-mi-aş, spune Jade şi începe să plângă.

— Acum ce facem? zice Min.

— Chemăm poliţia, spune Jade.

— Şi ce le spunem? zice Min.

Ne gândim o vreme.

Scot un sac de gunoi. Îmi iau mănuşile de iarnă.

— Eu nu mă uit, spune Jade.

— Nici eu nu mă uit, zice Min şi-i duc amândouă pe copilaşi în dormitor.

Închid ochii, o vâr pe Bernie în sacul de gunoi, îl leg la gură şi-l azvârl în portbagajul maşinii. Arunc şi-o lopată. Merg cu maşina până la St. Leo’s. Cobor sacul în groapă, folosind o coardă elastică, după care astup groapa la loc.

Jos în oraş sunt case frumoase şi altele aşa şi-aşa, cu îndrăgostiţi care se mozolesc prin curţi întunecoase şi copii care plâng după mame, iar eu mă întreb dacă, în afară de Isus, i s-a mai întâmplat cuiva una ca asta. Poate că se întâmplă tot timpul. Poate că sunt morţi furioşi pretutindeni, ascunzându-se în camere, acoperiţi de pături, făcând instrucţie cu rudele lor speriate şi stânjenite. Căci cum am putea să ştim?

Eu unul în nici un caz nu-mi propun să bat toba.

Netezesc pământul şi spun repede o rugăciune: Dac-a greşit întorcându-se, iart-o, n-a avut parte de fasole niciodată-n viaţă, plus că a încercat să ne-ajute.

La maşină mă gândesc la încă o rugăciune: Dar te rog n-o mai lăsa să se-ntoarcă.

Când ajung acasă, copilaşii dorm, iar Jade şi Min se uită la o reclamă cu sex la telefon – trei fete în costume de piele mâncând banane cu încetinitorul, în timp ce pe ecran rulează constant o precizare: „Nu sunt neapărat fetele care se ocupă de telefon! Nu sunt neapărat fetele care se ocupă de telefon!“

— La pisi alea chiar par să le placă bananele, spune Min cu un fir de voce.

— Mie-mi plac costumele de piele, zice Jade.

— Da, costumele arată ca lumea, spune Min.

Pe urmă îşi ridică privirile spre mine. Nu le-am văzut niciodată atât de triste, de obosite şi de amărâte.

— S-a făcut, le spun.

Apoi ne luăm în braţe şi promitem să n-o uităm niciodată pe Bernie aşa cum era de fapt, după care eu dau cu nişte Resolve pe covor, iar ele se duc să citească din World Book.

A doua zi mă duc devreme la serviciu. Nu văd nici măcar o amprentă. Dar nu contează. Mă duc la Sonny Vance şi el îmi spune cum să procedez. Întâi o întrebi pe femeie dacă i-ar plăcea un tur privat. Pe urmă îi arăţi falsul avion de vânătoare P-40, Galeria Aşilor Legendari, cabina de duş unde ne ungem cu ulei etc. etc., iar după aceea, în holul de lângă veceu, o întrebi dac-ar mai vrea să vadă şi altceva. E de doi bani. E vulgar. Dar când o fac mă gândesc la septembrie. Septembrie şi Troy prins în focul încrucişat, cu picioruşul răsucit sub el etc. etc.

Majoritatea spun nu, dar sunt destule care spun da.

Am găsit un loc într-un complex numit Swan’s Glen. N-au avut niciodată împuşcături sau înjunghieri, şcoala de stat e minunată şi în fiecare duminică îi scot pe copii la o plimbare în natură, în spatele clubului.

Din fiecare sută de dolari pe care-i câştig, pun deoparte cinci pentru piatra de mormânt a lui Bernie.

Ce scrii pe aşa ceva? VIAŢA A OCOLIT-O? A MURIT DEZAMĂGITĂ? A REVENIT LA VIAŢĂ, DAR S-A FĂCUT BUCĂŢI? Toate adevărate, dar cumplit de triste, aşa că nici vorbă să scriu vreuna dintre ele.

BERNIE KOWALSKI, o să pun să scrie. MĂTUŞĂ MULT-IUBITĂ.

Uneori mi se arată în vis. Niciodată nu arată bine. Câteodată poartă o rochie murdară. O dată a avut cătuşe. O dată era goală şi jegoasă, iar o pisică ticăloasă îi scormonea partea din faţă cu ghearele. Dar de fiecare dată e acelaşi lucru.

— Unii oameni au totu’, iar eu n-am avut nimic, îmi zice. De ce? De ce s-a-ntâmplat aşa?

De fiecare dată îi spun că nu ştiu.

Şi chiar nu ştiu.

SFÂRŞIT DE FIRPO PE PĂMÂNT

Băiatul de pe bicicletă zbură pe lângă casa chinezoiului, pe lângă cea a bondoacei şi pe lângă cea unde individul mort putrezise timp de cinci zile, amintindu-şi că la un moment dat chinezul îl făcuse nesuferit, că bondoaca anunţase poliţia când îi lovise motanul cu un bolţ tras cu praştia, iar piţipoanca din casa mortului îl întrebase cândva dacă el, Cody, se spăla vreodată pe dinţi. Într-o bună zi, după ce-şi va fi pus la punct raza specială de miniaturizare, o să le micşoreze casele şi-o să tragă apa după ele, pe când cei trei, cu firicele de voce, o să-i cerşească o sofisticată îndurare, însă el o să le spună doar: „Sofisticată? Dar voi când aţi fost sofisticaţi cu mine?“ Iar ei o să zică din closet: „Mă rog, ai dreptate, am fost cam ordinari, trage apa, asta merităm“. Dar nu, în ultimul minut o să-i scoată afară şi o să-i aşeze în sufertaş, ca să-i poată trimite în misiuni secrete, cum