ar fi să pună nişte muci uscaţi în termosul lui Lester Finn, dacă Lester Finn o să-l mai întrebe vreodată, la ora de educaţie civică, de ce-i miroase fundul ca bumbacul cald de care atârnă nişte bucăţele de căcat.

Era o zi frumoasă şi însorită, ora de gimnastică aerobică de la Sală se terminase, maşinile ieşeau una dupa alta din parcare cu soarele strălucindu-le pe capote, iar el mergea cu bicicleta pe trotuar, luându-se la întrecere cu maşinile de pe stradă.

Uite salcia cu ramuri joase unde trebuia să te apleci, uite piaţa cu trotuarul înclinat care servea drept rampă cand smuceai zdravăn de ghidon, ceea ce el făcu chiar atunci şi mulţimea înnebuni, iar crainicii din cabină clătinară din cap, spunând: „Ohoho, ia uite-l cum sare ca un inconştient, pe când ceilalţi concurenţi se codesc ca nişte copilaşi plângăreţi!“

Oare Dalmeyerii erau acasă?

Maşina lor gri era încă pe alee.

Avea nevoie să mai facă o tură.

Ieri le luase o apărătoare roşie de portar şi toţi cei trei Dalmeyeri ţipaseră la el: „Nu apărătoarea aia, Cody, dobitoc ce eşti, nu folosim niciodată apărătorile alea pe alee, fiindcă se uzează, cur pictat, alea sunt doar pentru gheaţă, aşa te-ai născut, un bou cu creier de căcat, sau ai luat lecţii de ajuns un bou cu creier de căcat, şi dacă ai luat, asta te-au învăţat, cum să le strici lucrurile celorlalţi?“

Ei bine, da, le stricase câteva lucruri Dalmeyerilor la viaţa lui, înfipsese un piron de cale ferată într-o minge de volei nou-nouţă, zgâriase pe ascuns un schi cu un cui, îi făcuse o rană la picior cu lopata lui Rudy, câinele Dalmeyerilor, dar asta fusese din greşeală, aruncase cu sapa spre o tufă de trandafiri şi tâmpitul de Rudy se băgase în faţa ei.

Şi Dalmeyerii puseseră mâna pe apărătoarea de portar şi defilaseră pe alee imitând un fornăit, iar când el râsese, ca să arate că era de gaşcă, fornăise de-adevăratelea, iar ei se spărseseră de râs şi Zane Dalmeyer îl întrebase de ce nu se duce cu fornăitul ăsta pe Broadway, să se pişe pe ei de râs mii de oameni? Iar Eric Dalmeyer îi spusese că dac-ar avea cincizeci de fornăituri diferite, fiecare cu un sunet al ei, ar putea să şi cânte. Şi râseseră cu atâta poftă la gândul că ar fi putut să cânte pe Broadway cu cele cincizeci de fornăituri, încât căzuseră grămadă pe alee, dând din mâinile şi din picioarele alea de Dalmeyeri idioţi, inclusiv Ginnie, copilaşul Dalmeyerilor, şi ha ha ha, ce mai râseseră, fusese atât de mare veselia, încât aproape că-i venise să le dea ocol, unu doi trei patru, şi să le facă zob cutiile craniene cu pantofii lui de sport care nu erau de firmă, ceea ce era o altă ditamai dilema, căci de ce el avea pantofi Arroe, când fiecare dintre Dalmeyeri, chiar şi Ginnie, avea Nike cu senzori care se aprindeau la călcâie?

Acum veneau mai puţine maşini de la Sală. Cele care veneau mergeau mai repede, iar el nu mai încerca să se ia la întrecere cu ele.

Ei bine, o să fie o răzbunare, o dulce răzbunare, când o să înfunde furtunul cu apă al Dalmeyerilor cu rombul furat din magazinul de lemnărie, şi data viitoare când o să pornească furtunul o să explodeze, şi toţi Dalmeyerii, inclusiv tati Dalmeyer, o să-l înconjoare în pantalonii lor scurţi şi eleganţi şi-o să se mire ca tipii din Nova. Iar Dalmeyerii erau atât de proşti, încât trăgeau concluzia că fusese un miracol şi chemau nişte tipi de la un laborator ştiinţific care să confirme miracolul, iar unul dintre tipii de la laborator arunca rombul în aer şi-i spunea lui tati Dalmeyer: „Ştiti ce, aveţi un Einstein isteţ foc pe la voi prin cartier şi v-aş sugera ca pe viitor să ţineţi furtunul sub cheie, fiindcă, din ce se vede, individul e de neoprit.“ Iar el, Cody, o să-i facă tipului de la laborator cu ochiul, iar mai târziu, intrând în furgoneta laboratorului, tipul de la laborator o să-i spună: „Auzi, ce-ar fi să vii şi să stai cu noi în spaţiul experimental de deasupra laboratorului şi să ne ajuţi să descoperim nişte componente uluitoare cu aceeaşi minte de savant care pare să fi pus la cale rombul ăsta sclipitor, fiindcă, drept să-ţi spun, când tipii de la laborator erau de vârsta ta, nici vorbă, conceptul de romb era mult peste mintea noastră, noi ne jucam cu jucării de copii şi învăţam matematică pentru copii, pe când tu, tu eşti într-adevăr ceva aparte din punct de vedere ştiinţific“.

Iar când Dalmeyerii o să vină să facă turul laboratorului cu un grup de elevi, o să se apropie de el, cu ceasurile lor subacvatice mari şi de încredere, şi o să spună: „Măi să fie, nu cumva ne-am mişcat prea încet şi am ajuns prea târziu la tine“, regretau, regretau din suflet, la ce folosea paharul ăsta Bunsen, cum funcţiona arzătorul ăla, chiar era adevărat că făcuse un T. rex întreg de la zero şi-i insuflase energie îmblânzind puterea miraculoasă a tunetului cosmic? Iar jos la subsol T. rex-ul o să-şi ridice capul urât şi o să vrea să mănânce o gustare Dalmeyer, dar, folosind un sistem special de coduri, lovind într-o ţeavă de căldură de câteva ori (mai multe sau mai puţine) pentru fiecare literă a alfabetului, o să-i spună T. rex-ului: „Nu nu nu, nu înfuleca nici măcar un singur Dalmeyer, deşi ce-ar fi să-l ridici pe Eric Dalmeyer doar aşa, de distracţie, pe vârful formidabilului tău bot verde şi să-i dai o lecţie despre ce fel de putere zdrobitoare ar avea dacă el, Cody, ar bate Ucide ucide ucide în ţeava de căldură.“

Pedalând acum nebuneşte, intră în zona ciudată şi periculoasă a trei Monte Vista consecutive, şi în fiecare dintre ele trăia câte-un macaronar în maiou, iar uneori în copacii siniştri erau gorile ameninţătoare cărora le făcea poze din şaua bicicletei, dar