de ani când eliberau preoţi! De fapt ei nu erau căutaţi prin lagăre, însă dacă cineva dintre cei aflaţi în libertate îşi amintea şi putea să spună numele şi locul exact al unora, aceia erau puşi în libertate pentru consolidarea bisericii în curs de reconstruire.)

  Trebuie să menţionăm că acest capitol nu caută câtuşi de puţin să enumere toate valurile care au alimentat GULAG-ul, ci doar pe acelea dintre ele care au avut o nuanţă politică. Exact precum la cursul de anatomie, după descrierea amănunţită a sistemului circulaţiei sângelui, se poate iar relua descrierea detailată a sistemului limfatic, tot astfel pot fi examinate din nou, începând din 1918 până în 1953, valurile condamnaţilor de drept comun şi ale criminalilor propriu-zişi. Şi această descriere ar ocupa destul loc. Aici ar putea fi clarificate multe Decrete celebre, o parte dintre ele acum uitate (deşi nu au fost niciodată abrogate prin lege), care au furnizat din abundenţă material uman pentru Arhipelag. Decretul privind absenţele nemotivate de la lucru. Decretul privind produsele de calitate proastă. Cel referitor la fabricarea basamacului (a atins culmea în 1922, însă tot deceniul al treilea a funcţionat din plin). Cel referitor la pedepsirea colhoznicilor pentru neîndeplinirea normei obligatorii de zile-muncă. Apoi decretul privind starea de război la căile ferate (aprilie 1943, deci nu la începutul războiului, ci când luase o întorsătură favorabilă nouă).

  Decretele respective erau considerate întotdeauna ca fiind cele mai importante din toată legislaţia, fără ca cineva să mai ia în seamă ori măcar să-şi aducă aminte de legislaţia anterioară. Punerea de acord a diferitelor ramuri a fost încredinţată oamenilor de ştiinţă jurişti, dar ei s-au ocupat de aceasta fără prea multă tragere de inimă şi fără prea mult succes.

  Pulsaţia decretelor a generat un tablou bizar al delictelor penale şi de drept comun din ţară. Se putea constata că furturile, crimele, producerea ilegală a basamacului, violurile nu se săvârşeau în diferite locuri din ţară ca urmare a slăbiciunilor omeneşti, a lubricităţii şi dezlănţuirii pasiunilor, nu! În crimele care se produceau pretutindeni în ţară se observa o unanimitate şi uniformitate uimitoare. Toată ţara mişuna când numai de violatori, când numai de criminali, când de fabricanţi clandestini de basamac, răspunzând simţitoare la ultimul decret guvernamental. Fiecare crimă părea că îşi oferă Decretului flancurile, ca să dispară cât mai iute! Şi tocmai acea crimă apărea imediat pretutindeni, cea care de-abia fusese prevăzută şi pedepsită cu severitate de înţeleaptă legislaţie.

  Decretul privind militarizarea căilor ferate a aruncat în tribunale mulţimi de femei şi adolescenţi care, în anii războiului, lucrau cel mai mult la căile ferate, însă, pentru că înainte de asta nu beneficiaseră de instrucţie cazonă, ei Întârziau cel mai mult la lucru şi încălcau disciplina. Decretul privind nerea-lizarea normei de zile-muncă a simplificat foarte mult procedura deportării colhoznicilor delăsători, care nu erau mulţumiţi cu bastonadele din listele de evidentă ale colhozului. Dacă înainte pentru asta era nevoie de judecată la tribunal şi aplicarea articolului privind „contrarevoluţia economică”, acum era suficientă decizia conducerii colhozului, confirmată de comitetul executiv raional; colhoznicii înşişi încercau un sentiment de uşurare, având conştiinţa faptului că, deşi erau deportaţi, nu figurau printre duşmanii poporului. (Norma obligatorie de zile-muncă era diferită pentru regiuni diferite, cea mai avantajoasă era a caucazienilor – şaptezeci şi cinci de zile, dar şi dintre ei mulţi au ajuns cu valul pentru opt ani în ţinutul Krasnoiarskului.)

  Insă nu vrem să facem o analiză extinsă şi fecundă a valurilor condamnaţilor de drept comun şi ale criminalilor. Doar că nu putem, ajungând în anul 1947, să trecem sub tăcere unul dintre cele mai grandioase Decrete ale lui Stalin. La anul 1932, am avut prilejul să pomenim Legea „din şapte a opta”, sau „şapte pe opt”, lege în virtutea căreia au condamnat pentru un spic, pentru un castravete, pentru doi cartofi, pentru o aşchie, pentru un mosorel cu aţă (în procesul-verbal se scria „două sute metri de material de croitorie”, totuşi le era ruşine să scrie „un mosorel cu aţă) şi mereu pentru zece ani.

  Insă exigenţele timpului, aşa cum le înţelegea Stalin, se schimbaseră şi acea pedeapsă de zece ani, care părea suficientă în aşteptarea unui război cumplit, acum, după o victorie de importanţă istorică mondială, părea cam firavă. Şi din nou, desconsiderând codul ori uitând că există numeroase articole şi decrete despre furturi şi delapidări, la 4 iunie 1947 au dat publicităţii un Decret care le întrecea pe toate şi care a fost botezat numaidecât de către deţinuţii ce nu-şi pierduseră curajul drept Decretul „patru pe şase”.

  Superioritatea noului Decret consta în primul rând în prospeţimea lui: chiar de la apariţia acestui Decret trebuiau să izbucnească aceste crirne şi să fie asigurat un val abundent de noi condamnaţi. Dar o superioritate şi mai demnă de luat în seamă consta în durata pedepsei: dacă după spice nu se ducea o fată, ci trei („bandă organizată”), după castraveţi ori mere câţiva prichindei de doisprezece ani, ei primeau până la douăzeci de ani lagăr; la uzină durata superioară a fost deplasată până la douăzeci şi cinci de ani (această pedeapsă, numită şi sfert, înlocuia acum pedeapsa cu moartea, desfiinţată cu câteva zile înainte din considerente de… Umanism*), în sfârşit, se îndrepta vechiul neadevăr, cum că doar nedenunţarea politică este socotită crimă de stat, acum şi pentru nedenunţarea delictului de drept comun privind furtul din avutul statului ori al colhozului se acordau trei ani de lagăr sau şapte de deportare.

  În anii imediat următori Decretului, divizii întregi de săteni şi orăşeni au fost trimise să cultive insulele GULAG-ului în locul inginerilor care pieriseră. Este adevărat că aceste valuri au trecut prin miliţie şi tribunale obişnuite, fără

  *însă pedeapsa cu moartea doar pentru scurtă vreme şi-a acoperit fata cu feregeaua, ca să o arunce cu un rânjet după doi ani şi jumătate (ianuarie, 1950).

  Să supraîncarce canalele securităţii de stat, şi aşa încărcate până la refuz în anii postbelici.

  Această linie nouă a lui Stalin – că acum, după victoria asupra fascismului, trebuie să se facă întemniţări