Anii 1948-1949, care s-au remarcat în toată viaţa socială prin intensificarea persecuţiilor şi a urmăririlor, s-au distins prin tragicomedia recidiviş-tilor, lucru nemaipomenit chiar şi pentru injustiţia stalinistă.

  Aşa au fost numiţi în limbajul GULAG-ului acei nefericiţi care au scăpat teferi din valul 1937 şi care au izbutit să supravieţuiască cei zece ani imposibili, insuportabili, şi acum, iată, în 1947-1948, vlăguiţi şi cu sănătatea zdruncinată, sunt gata să facă un pas timid pe pământul libertăţii, cu speranţa de a-şi târî restul zilelor ce le-au mai rămas de trăit, însă nu ştiu ce fantezie barbară (ori înverşunare fermă, ori dorinţă de răzbunare nesăţioasă) l-a împins pe Biruitorul Generalisim să dea ordinul: toţi aceşti schilozi să fie întemniţaţi din nou, fără vreo altă vină! Din punct de vedere economic şi politic, pentru el era dezavantajos să încarce maşina de înghiţit cu ceea ce a mai prelucrat o dată. Dar Stalin a dispus anume aşa. Acesta a fost un caz când personalitatea istorică devine extravagantă faţă de necesitatea istorică.

  Şi, de-abia oploşiţi în noile locuri şi noile familii, au venit să-i ia pe toţi. Îi luau cu aceeaşi oboseală indolentă cu care mergeau şi ei. De acum ei ştiau totul dinainte – tot drumul crucii. Nu întrebau „de ce?” şi nu le spuneau celor dragi „mă voi întoarce”, îmbrăcau straiele cele mai murdare, îşi umpleau punga din lagăr cu tutun şi plecau să semneze procesul-verbal. (Acesta nu era decât unul: „Dumneata ai fost închis?” – „Da.” „Ai primit încă zece ani.”)

  Autocratul însă a realizat că nu este de ajuns să-i închidă din nou pe cei ce au supravieţuit din valul 1937! Atunci trebuie întemniţaţi şi copiii acelor duşmani de moarte ai lui! Căci vor creşte şi le va trece prin cap să se răzbune. (Poate a mâncat prea mult la cină şi a avut un coşmar cu aceşti copii.) Au triat, au calculat – au întemniţat copii, dar prea puţini. Au fost închişi copiii comandanţilor militari, dar nu toţi copiii troţkiştilor! Şi s-a pornit să curgă valul „copiilor răzbunători”. (Printre aceşti copii au nimerit şi Lena Kosâriova de şaptesprezece ani, şi Elena Rakovskaia, de treizeci şi cinci.)

  După marele haos european, Stalin a izbutit în jurul anului 1948 să se izoleze perfect, să-şi construiască un tavan mai jos şi, în acest spaţiu astfel încadrat, să condenseze aerul anului 1937.

  Şi s-au pornit să curgă în 1948, 1949 şi 1950

  — Spioni imaginari (cu zece ani în urmă germano-japonezi, acum an-glo-americani);

  — Credincioşii (de data aceasta mai mult sectanţi);

  — Geneticienii şi amelioratorii adepţi ai lui Vavilov şi Mendel, care scăpaseră represaliilor;

  — Pur şi simplu intelectuali care gândeau (şi cu deosebită severitate – studenţii) şi care nu fuseseră îndeajuns de speriaţi de Occident. Era la modă să fie condamnaţi pentru: VAT – elogierea tehnicii americane, VAD – elogierea democraţiei americane, PZ – admiraţie faţă de Occident Valurile se asemănau cu 1937, dar nu şi durata pedepsei: acum etalonul nu mai era decarul patriarhal, ci noul sfert stalinist Acum zece ani intrau la condamnările pentru copii.

  Un val destul de mare s-a format în urma noului Decret privind divulgarea secretelor de stat (iar secrete de stat erau considerate: recolta raionului, orice statistică epidemică; producţia oricărui atelier sau a oricărei făbricuţe; pomenirea numelui aerodromurilor civile; traseele mijloacelor de tansport urban; numele unui deţinut care zăcea într-un lagăr), în virtutea acestui Decret se dădea o pedeapsă de cincisprezece ani.

  Nu au fost uitate nici valurile naţionale. Tot timpul a curs valul bandero-viştilor cules în toiul operaţiunilor din pădurile frontului. Concomitent primeau câte zece şi cinci ani de lagăr şi deportare sătenii din Ucraina de Apus, care, într-un fel sau altul, avuseseră legături cu partizanii: unii îi adăpostiseră peste noapte, alţii le dăduseră o dată să mănânce, iar alţii nu-i denunţaseră. Aproximativ din anul 1950 a început să curgă şi valul femeilor partizanilor lui Bandera Ele au fost condamnate la câte zece ani pentru că nu şi-au denunţat soţii, ca să le vină mai repede de hac.

  În vremea asta luase sfârşit rezistenţa din Lituania şi Estonia. Dar în 1949 dintr-acolo au buit valurile pentru o nouă profilaxie socială şi cele pentru asigurarea colectivizării. Eşaloane întregi strânse din cele trei republici baltice, conţinând şi săteni, şi orăşeni, au fost expediate în surghiun siberian, (în aceste republici, ritmul istoric a fost denaturat, în termene scurte, foarte strânse, ele trebuiau acum să refacă drumul ţării întregi.) în anul 1948, a luat calea surghiunului încă un val naţional: cel al grecilor de pe ţărmul Mării de Azov, din Kuban şi Suhumi. În anii războiului, ei nu s-au compromis cu nimic în faţa Tătucului, dar acum oare el se răzbuna din cauza eşecului din Grecia? Se pare că şi acest val a fost tot rodul smintelii lui personale. Majoritatea grecilor au fost deportaţi în Asia Centrală, cei nemulţumiţi – în celulele închisorilor.

  În jurul anului 1950, din aceeaşi răzbunare pentru războiul pierdut sau pentru a realiza un echilibru cu cei deportaţi, spre Arhipelag au fost expediaţi insurgenţii din armata lui Markos, predaţi nouă de către Bulgaria.

  În ultimii ani ai vieţii lui Stalin a început să se contureze distinct valul evreilor (cam de prin 1950, ei au început, încet-încet, să fie înhăţaţi sub acuzaţia de cosmopolitism). Cu acest scop a fost pusă la cale şi afacerea medicilor. Se pare că se pregătea să organizeze un masacru de proporţii al evreilor.

  Însă acesta a fost primul proiect din viaţa lui care a dat greş. Dumnezeu i-a poruncit – se pare că prin intermediul unor mâini omeneşti, să-şi părăsească scheletul.

  Expunerea precedentă, pe cât se vede, trebuia să arate că în prigonirea milioanelor de oameni şi în popularea GULAG-ului rezida o consecvenţă concepută cu sânge rece şi o perseverenţă neîntreruptă.

  Că la noi n-au existat niciodată închisori goale, ci doar pline sau arhipline.