Că în timp ce dumneavoastră vă ocupaţi, pentru propria desfătare, cu tainele inofensive ale nucleului atomic, studiaţi influenţa lui Heidegger asupra lui Sartre şi colecţionaţi reproduceri după tablourile lui Picasso, călătoreaţi spre staţiuni balneare în vagoane compartimentate ori sfârşeaţi de construit vilele proprii din apropierea Moscovei, dubele securităţii cutreierau de colo până colo pe străzi, iar ghebiştii băteau ori sunau la uşă.

  Şi, cred eu, prin această expunere, am dovedit că Organele n-au mâncat niciodată pâinea degeaba.

  Capitolul 3 ANCHETA DACĂ INTELECTUALILOR cehovieni, care se străduiau mereu să ghicească ce va fi peste douăzeci-treizeci-patruzeci de ani, li s-ar fi răspuns că peste patruzeci de ani, în Rusia, ancheta penală se va face cu ajutorul torturii, că deţinuţilor li se va strânge craniul într-un inel de fier*, că unii vor fi introduşi în băi umplute cu acid*, că vor fi legaţi goi şi torturaţi cu furnici, ploşniţe, li se va vârî în orificiul anal vergeaua de armă înroşită pe primus („marcare secretă”), le vor fi srivite, încet, cu talpa cizmei, organele genitale, iar ca o formă foarte uşoara vor fi torturaţi cu nesomn şi cu sete şi vor fi bătuţi până ce vor fi transformaţi într-o masă de carne însângerată – niciuna dintre piesele lui Cehov n-ar fi ajuns la final, căci toate personajele ar fi fugit la casa de nebuni.

  Şi nu numai eroii lui Cehov. Însă care rus normal de la începutul secolului, inclusiv oricare membru al RSDRP, ar fi putut crede, ar fi putut îndura o asemenea calomnie la adresa viitorului luminos? Ceea ce se mai potrivea cu epoca lui Alexei Mihailovici^, ceea ce pe vremea lui Petru I părea deja barbarie, ceea ce în perioada lui Biron2 putea fi aplicat la vreo 10-20 de oameni, ceea ce devenise absolut imposibil începând din vremea Ecaterinei, toate acestea, în miezul marelui secol al douăzecilea, într-o societate concepută după principiul socialist, când zburau deja avioanele, apăruse cinematograful vorbitor şi radioul, n-au fost săvârşite de un singur scelerat, nici într-un loc ascuns, ci de zeci de mii de oameni-fiară, special instruiţi, asupra milioanelor de victime fără apărare.

  Şi oare este cumplită doar această explozie de atavism, numită cu abilitate „cultul personalităţii”? Sau este cumplit faptul că tocmai în acei ani noi sărbătoream centenarul lui Puşkin? Că puneam în scenă chiar piesele lui Cehov, deşi răspunsul la întrebările lor fusese primit? Ori şi mai cumplit este faptul că şi după treizeci de ani ni se spune: nu trebuie să mai vorbim despre aceste lucruri! Dacă ne vom aminti de suferinţele milioanelor de oameni, acest lucru denaturează perspectiva istorică! Dacă vom căuta să descoperim esenţa moravurilor noastre, aceasta umbreşte progresul material! Mai bine amintiţi-vă de cuptoarele înalte care au fost aprinse, de laminoare, de canalele săpate… Nu, de canale nu trebuie… Atunci de aurul de pe Kolâma, nu, nici de el nu trebuie… De toate se poate vorbi, dar cu pricepere, proslăvind…

  *Doctorului S., după mărturia lui A. R. K.- Ov.

  * Precum lui H. S. T-e.

  Este de neînţeles, de ce blestemăm noi inchiziţia? Oare în afară de ruguri nu au fost şi slujbe religioase solemne? Este de neînţeles, de ce oare nu ne place iobăgismul? Căci nu interzicea ţăranilor să muncească în fiecare zi. Şi apoi, ei puteau să meargă cu colindul de Crăciun, iar de Sfânta Treime, fetele împleteau cununiţe…

  Caracterul excepţional pe care legenda scrisă şi orală îl atribuie anului 1937 este relevat în inventarea unor culpe imaginare şi în torturi.

  Asta însă nu este adevărat, nu este exact, în ani diferiţi şi în decenii diferite, ancheta în virtutea articolului 58 n-a avut aproape niciodată ca scop descoperirea adevărului, ci a constat doar în procedura inevitabilă şi murdară: omul până de curând liber, uneori mândru, întotdeauna nepregătit să fie frânt, trecut printr-o conductă îngustă, a cărei armătură să-i sfâşie pielea de pe coaste cu clenclurile ei, unde să nu poată respira, încât să se roage să ajungă la capătul celălalt, şi la capătul celălalt să iasă ca un indigen fără cusur al Arhipelagului, aruncat pe pământul făgăduinţei. (Un naiv se împotriveşte veşnic, crezând că poate ieşi din conductă îndărăt, pe unde a intrat.)

  Cu cât au trecut mai mulţi ani neconsemnaţi în scris, este cu atât mai greu să aduni mărturiile risipite ale celor care au supravieţuit. Iar ei ne spun că pregătirea cazurilor umflate a început încă din primii ani de existenţă a Organelor, ca să fie simţită activitatea lor salvatoare permanentă şi de neînlocuit, căci altfel, o dată cu împuţinarea duşmanilor, Organele ar fi trebuit într-un ceas rău să dispară. Cum reise din cazul lui Kosârev’, poziţia CEKA se clătina încă de la începutul anului 1919. Citind ziarele din anul 1918, am dat peste un comunicat oficial privind descoperirea unui complot infernal al unui grup de zece inşi care voiau (numai voiau!) să urce pe acoperişul Orfelinatului (mergeţi să vedeţi la ce înălţime) lunuri, şi de acolo să tragă asupra Kremlinului. Erau zece oameni (printre care, pesemne, femei şi adolescenţi), nu se ştie câte tunuri… Şi de unde aceste tunuri? Ce calibru aveau? Şi cum să le urci pe scară până în pod? Cum să le instalezi pe acoperişul înclinat, şi în aşa fel, încât să nu se rostogolească în timpul tragerii…?! Şi totuşi această fantezie, care întrecea plăsmuirile anului 1937, era citită J Şi era crezută!… La fel de umflat a fost şi cazul „Gumiliov” 3 în 1921*. În acelaşi an, CEKA din Riazan a plăsmuit pseudocazul privind „conspiraţia” intelectualilor locali (dar protestele unor ^oameni curajoşi au izbutit să ajungă la Moscova şi cazul a fost suspendat), în acelaşi an 1921 a fost executat întreg Comitetul pentru sapropel, care făcea parte din Comisia pentru Sprijinirea Forţelor Naturii. Cunoscând îndeajuns felul de a fi şi starea de spirit a cercurilor ştiinţifice ruse din vremea aceea şi nefiind despărţiţi de acei ani prin perdeaua de fum a fanatismului, poate şi fără săpături ne vom închipui cât valora acel caz.

  *Partea întâi, capitolul 8.

  * A. A.