La 13 noiembrie 1920, Dzerjinski5, într-o scrisoare adresată VEEKA, menţionează că la CEKA „deseori se dă curs unor declaraţii calomnioase”.

  Iată ce îşi aminteşte E. Doiarenko despre anul 1921: sala de aşteptare a arestaţilor de la Lubianka, patruzeci-cincizeci paturi de lemn, toată noaptea sunt aduse întruna femei. Nimeni nu ştie pentru ce este acuzat, senzaţia generală era că se arestează fără motiv, în toată încăperea doar o singură femeie ştie de ce se află acolo – este o membră a partidului eserilor. Prima întrebare a lui lagoda: „Aşadar, pentru ce sunteţi aici?”. Adică să spui tu însuţi, să le dai o mână de ajutor la confecţionarea propriului tău dosar. Şi absolut acelaşi lucru se povesteşte despre GPU-ul din oraşul Riazan în anul J 930! Impresia generală că toţi au fost arestaţi fără nici un motiv. Şi întrucât era mare lipsă de capete de acuzare, pe I. D. T-ov I-au acuzat că poartă un nume fals. (Şi cu toate că era numele lui adevărat, prin hotărârea OSO a fost pricopsit cu trei ani, în virtutea articolului 58-10.) Neştiind de ce să se lege, anchetatorul întreba: „Care-i profesia dumitale?” „Planificator.” „Scrie o notă explicativă: Planificarea în uzină şi felul în care este realizată. Pe urmă o să afli de ce ai fost arestat.” (În notă el va găsi un fir de care să se agate.)

  Şi oare în decurs de atâtea decenii nu ne-am obişnuit cu ideea că de acolo nu se întoarce nimeni? În afară de mişcarea înapoi, scurtă şi făcută cu bună ştiinţă, din anul 1939, doar foarte rare povestiri poţi auzi despre eliberarea unui om ca rezultat al anchetei. Dar şi în acest caz, fie că acest om a fost întemniţat din nou, fie că a fost eliberat doar pentru a fi urmărit. Astfel s-a creat tradiţia conform căreia Organele nu au rebuturi în producţie! Atunci cumjămâne însă cu nevinovaţii…?

  În Dicţionarul explicativ al lui Dahl6 se face următoarea distincţie: „Cercetarea (prealabilă) se deosebeşte de anchetă prin faptul că ea se întreprinde pentru confirmarea premergătoare că există temeluri pentru a deschide ancheta”.

  O, sancta simplicitas! Dar Organele nu au ştiut niciodată ce este o cercetare, o informare prealabilă! Listele trimise de sus, ori prima bănuială, denunţul unui colaborator secret sau chiar un denunţător anonim* atrăgeau după sine arestarea şi apoi acuzarea inevitabilă Timpul destinat anchetei nu era folosit pentru descurcarea delictului, ci, în nouăzeci şi cinci la sută din cazuri, pentru a -l obosi, a -l extenua, a -l vlăgui pe cel anchetat şi a -l aduce în stare să dorească să fie tăiat cu toporul, numai să se termine mai repede.

  Încă din 1919, metoda principală de anchetă era: pistolul pe masă.

  Aşa se desfăşura nu numai ancheta politică, dar şi cea de drept comun. La procesul Direcţiei centrale a combustibilului (1921), inculpata Mahrovskaia s-a plâns „că la anchetă i s-a dat să înghită cocaină. Procurorul’” parează: „Dacă ar fi declarat că s-au purtat brutal cu ea, ar fi ameninţat-o cu împuşcarea, toate acestea, în caz de extremă necesitate, mai puteau fi crezute”.

  *Articolul 93 din Codul de procedură penală spunea chiar aşa: „O declaraţie anonimă poate servi drept motiv pentru a intenta un proces penal” (nu trebuie să ne mire cuvântul „penal”, fiindcă politicii erau toţi consideraţi infractori de drept comun).

  * N. V. Krâlenko, Za piat let (în cinci ani), GIZ, Moscova-Petrograd, 1933, p. 401.

  Pistolul stă ameninţător pe masă, uneori este îndreptat asupra ta, iar anchetatorul nu se oboseşte să inventeze motivul pentru care eşti acuzat: „Povesteşte, tu ştii!” Aşa i-a cerut anchetatorul Haikin în 1927 acuzatei Skripnikova, aşa i-au cerut în 1929 lui Vitkovski. Nu s-a schimbat nimic nici peste un sfert de secol, în 1952, aceleiaşi Anna Skripnikova, acum la cea de a cincea arestare, Sivakov, şeful secţiei de anchetă a MGB-ului din oraşul Ordjonikidze, îi spune: „Medicul închisorii ne informează că ai tensiunea 24/12. Asta-i puţin, canalie (ea avea şaizeci de ani), o să te facem să ai 34, ca să crapi, lepădătură, fără nici o vânătaie, fără bătăi, fără fracturi. Numai că n-o să te lăsăm să dormi!” Şi dacă Skripnikova, după nopţi de interogatoriu, ziua, în celulă, închidea ochii, gardianul năvălea înăuntru, urlând: „Deschide ochii, altfel te trag de picioare din pat şi te leg de perete!”

  Şi interogatoriile de noapte erau cele mai importante în 1921. Şi tot atunci se puneau în faţă farurile automobilului (la CEKA din Riazan, Stelmah). La Lubianka, în 1926 (mărturia Berthei Gandal) se folosea sistemul de încălzire Amosov, pentru introducerea în celulă a aerului rece ori puturos. Şi mai era o celulă căptuşită cu plută, care nu avea aer şi era încălzită la maximum. Se pare că poetul Kliuev^ a stat într-o astfel de celulă, la fel şi Bertha Gandal. Vasili Alexandrovici Kasianov, participant la răzmeriţa din 1918 de la laroslavl8, povestea că o asemenea celulă era încinsă până ce prin porii corpului ţâşnea sângele; observând asta prin vizor, supraveghetorii îl puneau pe deţinut pe targa şi îl duceau să semneze procesul-verbal. Sunt cunoscute procedeele „fierbinţi” (şi „sărate”) ale perioadei „de aur”, în Georgia, în 1926, deţinuţilor li se ardeau mâinile cu ţigările; la închisoarea Meteh (din Tbilisi) îi împingeau pe întuneric într-un bazin cu necurăţenii. Aici este o legătură foarte simplă: dacă trebuie să învinuieşti cu orice preţ, înseamnă că ameninţările, violenţa şi torturile sunt inevitabile, şi cu cât acuzaţia este mai fantastică, cu atât mai crudă trebuie să fie ancheta pentru a forţa mărturisirea. Şi o dată ce cazurile umflate au fost dintotdeauna, atunci şi violenţa, şi tortura au fost dintotdeauna, nu sunt apanajul anului 1937, ele sunt un indiciu îndelungat, cu caracter general. Iată de ce astăzi mi se pare straniu să citeşti uneori în amintirile foştilor zeki că torturile au fost încuviinţate începând cu primăvara anului 1938 „*. Obstacole de ordin spiritual şi moral, care ar fi putut să reţină Organele să apeleze la tortură, nu