au existat niciodată, în primul an postrevoluţionar, în” Hebdomadarul VEEKA „,” Spada roşie „şi” Teroarea roşie” s-a discutat deschis despre folosirea torturii din punctul de vedere al marxismului. Şi, judecând după consecinţe, răspunsul a fost pozitiv, deşi nu a fost general.

  Despre anul 1938 ar fi mai corect să se spună aşa: dacă până în acest an pentru folosirea torturii se cerea îndeplinirea unor formalităţi, o aprobare

  *E. Ghinzburg scrie că aprobarea pentru a folosi „mijloacele de influenţare fizică” a fost dată în aprilie 1938. V. Şalamov consideră că torturile au fost autorizate începând de la mijlocul anului 1938. Bătrânul deţinut Mitrovici este sigur că a existat un „ordin privind interogatoriul simplificat şi schimbarea metodelor psihice cu cele fizice”. Ivanov-Razum-nik^ consideră că „perioada celor mai crude interogatorii a fost mijlocul anului 1938”.

  pentru fiecare caz de anchetat (chit că se obţinea cu uşurinţă), în 1937-1938, ţinând cont de situaţia excepţională (într-un răstimp scurt trebuiau trecuţi prin aparatul anchetei milioane de arestaţi hărăziţi Arhipelagului, ceea ce n-au cunoscut valurile masive ale „chiaburilor” şi cele naţionale), violenţa şi tortura au fost permise anchetatorilor nelimitat, au fost lăsate la aprecierea lor, cum cerea munca lor şi termenul dat. Felurile de tortută nu erau reglementate, era admisă orice inovaţie.

  În 1939 această aprobare generală largă a fost anulată, din nou se cereau îndeplinite nişte formalităţi birocratice pentru tortură (de fapt, ameninţările simple, şantajul, înşelăciunea, epuizarea prin insomnie şi carceră nu au fost interzise niciodată). Dar începând de la sfârşitul războiului şi în anii postbelici au fost stabilite prin decret anumite categorii de arestaţi faţă de care se aproba dinainte o gamă largă de torturi. Aici intrau naţionaliştii, mai ales ucrainenii şi lituanienii, şi mai ales în acele cazuri când exista sau se presupunea că există o structură clandestină şi trebuia extirpată pe de-a-ntregul, trebuiau obţinute toate numele de la cei care fuseseră deja arestaţi. De pildă, grupul lui Romualdas Prano Skirius era alcătuit din aproximativ cincizeci de lituanieni. Ei au fost învinuiţi în 1945 că au lipit manifeste antisovietice. Şi cum pe atunci Lituania ducea lipsă de închisori, au fost trimişi într-un lagăr de lângă Velsk în regiunea Arhanghelsk. Unii au fost torturaţi, alţii n-au suportat dublul regim de anchetă şi muncă de lagăr, însă rezultatul a fost următorul: cei cincizeci de oameni au mărturisit toţi, fără excepţie. A trecut o vreme, şi din Lituania s-a comunicat că au fost găsiţi adevăraţii vinovaţi ai manifestelor, iar aceştia n-au nici un amestesc! În 1950 am întâlnit în închisoarea de tranzit din Kuibâşev un ucrainean din Dnepropetrovsk, pe care, pentru a -l face să dezvăluie persoanele cu care avea legături, l-au torturat în fel şi chip, inclusiv carcera „în poziţie verticală”, în care, pentru patru ore pe zi, introduceau o bară de sprijin (ca să poată adormi). Tot după război l-au schingiuit şi pe Levin, membru corespondent al Academiei.

  Şi, de asemenea, n-ar fi fost just să se atribuie anului 1937 „descoperirea” că mărturisirea personală a inculpatului este mai importantă decât orice dovezi şi fapte. Acest lucru se cunoaştea încă din anii ’20. Iar în jurul anului 1937 a apărut doar teoria strălucitoare a lui Vâşinski. De fapt, atunci, ea a fost comunicată doar anchetatorilor şi procurorilor pentru susţinerea tăriei lor morale, pe când noi, toţi ceilalţi, am aflat de ea cu douăzeci de ani mai târziu, am aflat când a început să fie ponegrită în propoziţiile subordonate şi paragrafele secundare ale articolelor de ziar ca şi cum era de mult şi tuturor cunoscută.

  Se pare că în acel an de năprasnică amintire, în raportul său devenit celebru în cercurile speciale, Andrei lanuarievici (îmi stă pe limbă să-i spun Jaguarievici) Vâşinski, în spiritul celei mai suple dialectici (pe care noi nu o îngăduim nici supuşilor de stat, nici – în prezent – maşinilor electronice, fiindcă şi colo, şi colo da este da, şi nu este nu), a reamintit că omenirea nu va putea niciodată să stabilească adevărul absolut, ci doar pe cel relativ. Şi de aici, el a făcut un pas pe care juriştii n-au îndrăznit să -l facă timp de două mii de ani: că, prin urmare, nici adevărul stabilit de anchetă şi de tribunal nu Poate fi absolut, ci doar relativ. Iată de ce, semnând o condamnare la moarte, oricum nu vom putea fi niciodată absolut siguri că pedepsim un vinovat, ci doar cu un anumit grad de aproximare, în anumite presupuneri, într-un anumit sens. (Poate că Vâşinski însuşi, nu mai puţin decât ascultătorii lui, avea atunci nevoie de această consolare dialectică. Strigând de la tribuna procurorului: „Să fie împuşcaţi cu toţii, precum câinii turbaţi!”,. El, cu răutatea şi inteligenţa lui, înţelegea că acuzaţii nu sunt vinovaţi. Probabil că el şi Buharin, 10 o somitate a dialecticii marxiste, erau mai mult decât pasionaţi să înveşmânteze minciuna judiciară în zorzoane dialectice. Pentru Buharin era prea stupid şi demoralizant să pieri absolut nevinovat, el chiar simţea nevoia de a-şi găsi vina! În schimb, pentru Vâşinski era mult mai plăcut să se simtă un logician, decât un ticălos evident.

  De aici decurge concluzia cea mai practică: încercarea de a căuta probe absolute (probele sunt întotdeauna relative), martori absolut convingători (ei pot spune lucruri contradictorii) ar fi o pierdere zadarnică de timp. Cât despre dovezile vinovăţiei, relative şi aproximative, anchetatorul le poate găsi şi fără probe, şi fără martori, fără să iasă din cabinetul său, sprijinindu-se nu doar pe inteligenţa sa, ci şi pe simţul său partinic, pe forţele lui morale (adică pe superioritatea omului care a dormit şi a mâncat bine, şi nu a fost maltratat de nimeni) „şi pe caracterul său” (adică voinţa de a-şi manifesta cruzimea)!

  Fireşte, această formulare era mult mai elegantă decât instrucţiunile lui Laţis. Esenţa însă este aceeaşi.

  Doar într-un singur punct Vâşinski n-a mers până la capăt, s-a abătut de la logica dialectică: nu ştiu de ge a lăsat el doar glonţul absolut…

  Astfel, dezvoltându-se în spirală, concluziile jurisprudenţei noastre înaintate s-au întors la concepţiile preantice şi medievale. Şi precum călăii