Totuşi naivul Ev Mediu, ca să smulgă mărturisirea dorită, recurgea la metode dramatice, spectaculoase: scaunul de tortură, roata, grătarul cu cărbuni aprinşi, tragerea în ţeapă etc. În secolul al Douăzecilea însă, folosind şi medicina avansată, şi experienţa penitenciară considerabilă (cineva a susţinut foarte serios o teză de doctorat pe această temă), au socotit că o asemenea concentrare de mijloace straşnice este inutilă, folosirea lor masivă ar fi greoaie, în afară de aceasta…

  Şi, în afară de aceasta, mai există probabil o circumstanţă: ca întotdeauna, Stalin nu rostea ultimul cuvânt, subordonaţii trebuiau să -l ghicească singuri, iar el îşi rezerva portiţa de scăpare a şacalului, ca să se retragă şi să scrie Beţie de pe urma succesului11. Schingiuirea planificată a milioane de oameni se întreprindea totuşi pentru prima oară în istoria omenirii, şi Stalin, în pofida puterii sale nemărginite, nu putea fi absolut sigur de succes. Efectuată pe un material vast, experienţa putea să decurgă altfel decât pe unul de mai mici proporţii, în toate cazurile, Stalin trebuia să rămână imaculat, de o puritate

  *Compară anexa a 5-a la constituţia SUA: „Nimeni nu poate fi obligat să depună mărturie împotriva sa într-un proces penal”.

  angelică. (Dar indicaţia privind „influenţarea fizică” exista în circularele Comitetului Central din anii 1937 şi 1939.)

  Iată de ce, poate, nu exista o listă cu torturi şi batjocuri tipărită, care să fie înmânată anchetatorilor. Se cerea pur şi simplu ca fiecare secţie de anchetă într-un termen dat să livreze tribunalului un anumit număr de victime care au mărturisit totul. Se vorbea pur şi simplu (oral, dar foarte des) că toate măsurile şi mijloacele sunt bune, fiind îndreptate spre un scop înalt; că nimeni nu -l va trage la răspundere pe anchetator pentru moartea unui inculpat; că medicul închisorii trebuie să se amestece cât mai puţin posibil în mersul anchetei. De bună seamă se organizau schimburi de experienţe tovărăşeşti, „învăţau de la cei mai buni”; şi apoi mai era şi „cointeresarea materială: remuneraţie mare pentru orele lucrate noaptea, prime pentru reducerea termenului anchetei; şi apoi mai era şi avertismentul că anchetatorii care nu-şi duc misiunea la bun sfârşit… Dacă însă s-ar întâmpla că vreun NKVD regional să înregistreze un eşec, atunci şi şeful lui ar fi curat în faţa lui Stalin: el nu a dat indicaţii directe de aplicare a torturii! Dar în acelaşi timp a asigurat aplicarea ei!

  Înţelegând că şefii cei mari îşi iau măsuri de precauţie, o parte dintre anchetatorii de rând (dar nu cei care se delectează frenetic) încercau şi ei să înceapă cu metode mai blânde, apoi, în caz de înăsprire, să evite pe acelea care lasă urme prea evidente: un ochi scos, o ureche smulsă, şira spinării ruptă şi chiar vânătăile pe tot corpul.

  Iată de ce în anul 1937 nu se constată – exceptând insomnia – o unitate totală în ceea ce priveşte procedeele de tortură laodiferite direcţii regionale, la diferiţi anchetatori din aceeaşi direcţie. Se spune că au excelat prin cruzimea schingiuirilor oraşele Rostov pe Don şi Krasnodar. În Krasnodar inventaseră o metoda originală: îi sileau pe arestaţi să semneze file^de hârtie albe, apoi ei le umpleau cu minciuni. De fapt, la ce bun torturile? În 1937 nu s-au făcut dezinfecţii, bântuia tifosul exantematic, în înghesuiala în care trăiau oamenii cadavrele zăceau câte cinci zile, cei care înnebuneau în celule erau terminaţi cu bâtele în coridor.

  Ceea ce s-ar putea socoti, totuşi comun, era preferinţa pentru mijloacele, ca să zicem aşa, blânde (o să le cunoaştem îndată), şi aceasta era o cale fără greş. Căci limitele adevărate ale echilibrului uman sunt foarte restrânse şi nu sunt deloc necesare scaunul de tortură şi grătarul cu jar pentru a aduce în stare de iresponsabilitate un om de rezistenţă medie.

  Vom încerca să enumerăm câteva procedee foarte simple, care f ring voinţa şi personalitatea deţinutului, fără să lase urme pe corpul lui.

  Să începem cu metodele psihice. Pentru victimele care niciodată nu s-au pregătit pentru suferinţele închisorii, acestea sunt metode care au o forţă uriaşă, chiar distrugătoare. Oricât de tari ţi-ar fi convingerile, tot nu-ţi va fi uşor.

  1. Să începem chiar cu nopţile. Din ce pricină oare numai noaptea se produce în principal frângerea sufletelor? Oare de ce încă din primii lor ani de existenţă Organele au ales noaptea? Pentru că noaptea, smuls din pat în timpul somnului (chiar dacă încă nu este chinuit de insomnie), arestatul nu poate fi echilibrat şi treaz precum în timpul zilei, este mai maleabil.

  2. Convingerea în sinceritatea tonului. Este lucrul cel mai simplu. La ce bun jocul de-a şoarecele şi pisica? Atlându-se o vreme printre ceilalţi acuzaţi, arestatul a făcut cunoştinţă cu situaţia generală. Şi anchetatorul îi vorbeşte pe un ton domol, amical: „îţi dai singur seama că oricum o să fii condamnat Dacă însă te vei împotrivi, aici, în închisoare, o să-ţi zdruncini sănătatea, o să te prăpădeşti. Dacă te duci în lagăr – acolo-i aer, lumină… Aşa că e mai bine să semnezi de la început.” Foarte logic. Şi sunt lucizi cei ce consimt şi semnează, doar dacă… Doar dacă e vorba numai de ei! Însă rareori se întâmplă aşa. Şi lupta este inevitabilă.

  O altă variantă de convingere este destinată membrilor de partid. „Dacă în ţară sunt neajunsuri şi chiar foamete, dumneata ca bolşevic trebuie să hotărăşti: poţi oare să admiţi că vinovat de asta este partidul? Ori puterea sovietică?” „Nu, desigur!” se grăbeşte să răspundă directorul Centralei inului. „Atunci ai curajul şi ia vina asupra dumitale!” Şi el o ia!

  3. Injuria grosolană. Un procedeu simplu, dar asupra oamenilor cu educaţie, cu structuri delicate, rafinaţi, poate să acţioneze excelent. Cunosc două cazuri cu preoţi, care cedau la cea mai nevinovată înjurătură. Unul dintre ei (Butârki, 1944) era anchetat de o femeie. La început, în celulă, nu mai găsea cuvinte pentru a-i lăuda politeţea. Dar într-o zi s-a