4. Atacul prin contrast psihologic. Schimbări neaşteptate: tot interogatoriul sau numai o parte a lui să fie extrem de amabil, să te adresezi inculpatului cu numele mic şi cu patronimicul, să făgăduieşti marea cu sarea. Apoi, brusc, să arunci cu prespapierul: „Canalie! Nouă grame de plumb în ceafă! Şi, întinzând mâinile ca pentru a i le înfige în păr, de parcă unghiile s-ar termina cu nişte ace, să te apropii de acuzat (procedeul este foarte bun pentru femei).

  Ca variantă: se schimbă doi anchetatori, unul rupe şi sfâşie, altul este simpatic, aproape cordial. Ori de câte ori intră în birou, inculpatul tremură: oare pe cine o să vadă? Şi prin contrast vrea să-i mărturisească şi să-i semneze celui de al doilea totul, chiar şi ce n-a fost.

  5. Umilirea prealabilă, în faimoasele subsoluri ale GPU-ului din Rostov (de la „Numărul treizeci şi trei”) sub dalele de sticlă groasă ale trotuarului (un fost depozit), în aşteptarea interogatoriului i-au aşezat pe arestaţi cu faţa la duşumea într-un coridor, interzicându-le să ridice capul ori să scoată vreun sunet. Şedeau aşa, ca nişte mahomedani care se roagă, până ce gardianul îi bătea pe umăr şi îi ducea la interogatoriu.

  — Alexandra O-va n-a făcut la Lubianka mărturisirile aşteptate. A fost transferată la închisoarea Lefortovo. Acolo, la recepţie, gardiană i-a poruncit să se dezbrace şi, chipurile invocând procedura, i-a luat hainele şi a încuiat-o goală într-o boxă. Numaidecât şi-au făcut apariţia nişte gardieni-bărbaţi, care au început să se uite prin vizor, să râdă şi să-i aprecieze formele. Şi, probabil, întrebând, aş mai aduna încă multe exemple. Scopul era unul singur: să creeze o stare deprimantă.

  6. Orice procedeu capabil să aducă arestatul în stare de tulburare. Iată cum a fost anchetat F. I. V. Din Krasnogorsk, regiunea Moscova (după comunicarea făcută de LA. P-ev). Anchetatoarea, în cursul interogatoriului, s-a dezbrăcat în faţa lui în câteva etape (strip-tease!), însă tot timpul a continuat interogatoriul, ca şi când nu s-a întâmplat nimic, se plimba prin cameră, se apropia de el, încercând astfel să -l facă să mărturisească. Poate era necesitatea ei personală, dar poate era şi o socoteală rece: inculpatului i se tulbură mintea şi semnează! Iar ea. Nu avea de ce să se teamă: avea pistol, sonerie…

  7. Intimidarea. Metoda cea mai aplicată şi foarte variată. Este folosită adesea în combinaţie cu ispitirea şi promisiunea (bineînţeles falsă). Anul 1924: „Nu mărturiseşti? Va trebui să faci o plimbare până la Solovki. Cine mărturiseşte totul este eliberat”. Anul 1944: „Depinde numai de mine în ce lagăr o să fii trimis. Există lagăre şi lagăre. Acum avem şi lagăre cu muncă silnică. Ocne. Dacă vei fi sincer, vei ajunge într-un loc mai comod, dacă vei refuza să mărturiseşti – douăzeci şi cinci de ani de muncă în subterană!” Intimidare cu altă închisoare mai drastică: „Dacă refuzi să mărturiseşti, te vom transfera la Lefortovo (dacă eşti la Lubianka), la Suhanovka (dacă eşti la Lefortovo), acolo vor discuta altfel cu tine”. Iar tu de acum te-ai obişnuit aici: în închisoarea asta regimul pare a fi acceptabil, dar nu ştii ce torturi te aşteaptă dincolo. Apoi mutarea… Să cedez oare…?

  Intimidarea acţionează excelent asupra celor care încă n-au fost arestaţi, ci au fost convocaţi în Casa cea Mare prin citaţie. El (ea) are încă multe de pierdut, el (ea) se teme de orice: se teme că astăzi n-o să-i mai dea drumul, se teme că o să i se confişte lucrurile, apartamentul. El este gata să facă multe depoziţii şi multe concesii pentru a evita aceste pericole. Ea, de bună seamă, nu cunoaşte codul penal, şi ca lucrul cel mai puţin important la începutul interogatoriului i se strecoară o foaie de hârtie cu un extras falsificat din cod: „Sunt avertizată că pentru furnizare de mărturii false… 5 (cinci) ani de închisoare” (în realitate, articolul 95 – până la doi ani)… Pentru refuzul de a face depoziţii – 5 (cinci) ani (în realitate, articolul 92 – până la trei luni, ba şi acelea de muncă corecţională, nu de închisoare). Aici a intrat deja şi mereu o să intre în acţiune încă o metodă de anchetă:

  8. Minciuna. Noi, victimele, nu putem să minţim, în schimb anchetatorul minte tot timpul, toate aceste articole nu se refera la el. Nouă nici măcar nu ne trece prin minte să întrebăm: el ce pedeapsă primeşte pentru minciună? El poate să pună dinaintea noastră grămezi de procese-verbale cu semnăturile celor dragi ori ale prietenilor noştri: acesta nu e decât un procedeu de anchetă elegant Intimidarea cu ispitire şi minciună este procedeul principal de influenţare a rudelor arestatului, chemate să depună mărturie. „Dacă nu faceţi aceste depoziţii (care vi se cer), îi agravaţi situaţia… Îl nenorociţi definitiv. (vă închipuiţi ce simte o mamă când aude aşa ceva?). Numai dacă semnaţi această hârtie (care vi se pune dinainte) puteţi să -l salvaţi” (nenorociţi) „.

  9. Jocul cu ataşamentul fa {a de cei dragi şi apropiaţi acţionează perfect şi asupra inculpatului. Aceasta este cea mai eficientă dintre intimidări, cu

  *Conform legilor nemiloase ale Imperiului rus. Rudele apropiate puteau în general să refuze sa depună mărturie. Şi dacă făceau depoziţii la ancheta preliminară, puteau, dacă voiau, să şi le retragă, ca să nu ajungă la tribunal. În mod ciudat, pe vremea aceea, a fi cunoştinţa sau ruda criminalului nu era considerată dovadă de vinovăţie…!

  Ataşamentul faţă de cei dragi poţi frânge pe omul cel mai neînfricat (O, câtă profeţie în dictonul: „Duşmanul omului este familia lui”!). Vă amintiţi de acel tătar care a rezistat şi la chinurile lui, şi la chinurile soţiei, dar n-a mai rezistat la ale fiicei?… În 1930, anchetatoarea Rimalis făcea următoarea ameninţare: „O s-o arestăm pe fiica dumneavoastră şi o s-o băgăm în celulă cu sifiliticele!”

  Vă ameninţă că-i vor aresta pe toţi