cei dragi dumneavoastră. Uneori cu acompaniament sonor: soţia ta este deja arestată, dar soarta ei viitoare depinde doar de sinceritatea ta. Uite, este interogată în camera de alături, ascultă! Şi, într-adevăr, dincolo de perete răsună plâns şi ţipete de femei (dar ele seamănă toate între ele, şi mai ales prin perete, în plus tu eşti surescitat, nu eşti în starea de spirit a expertului; uneori pun pur şi simplu un disc cu vocea unei „femei tip” – soprană ori contraltă – o propunere de raţionalizare!). Iată însă că – acum de-adevăratelea – ţi-o arată printr-o uşa de sticlă cum merge tăcută, cu capul aplecat de tristeţe. Da! Este soţia ta! Pe coridoarele securităţii de stat. Ai nenorocit-o cu încăpăţânarea ta. E arestată. (Ei o chemaseră prin citaţie pentru un fleac de procedură, iar la momentul convenit au scos-o pe coridor, dar i-au poruncit: să nu ridicaţi capul, altfel nu mai ieşiţi de aici!) Ori îţi dau să citeşti o scrisoare de la ea, într-adevăr, e scrisul ei: Mă lepăd de tine! După ticăloşiile pe care mi le-au povestit despre tine, nu mai am nevoie de tine! (Şi întrucât în ţara noastră există şi asemenea femei, de ce n-ar fi posibile şi astfel de scrisori? Nu-ţi rămâne decât să te consulţi cu propriul suflet: oare aşa să fie soţia ta?)

  Anchetatorul Goldmann a încercat (în 1944) să obţină de la V. A. Korneeva depoziţii împotriva altor oameni prin ameninţări: „O să-ţi confiscăm casa, iar pe bătrânele tale le vom arunca în stradă”. Convinsă şi fermă în credinţa ei, Korneeva nu se temea câtuşi de puţin pentru sine, era pregătită să sufere. Dar ameninţările lui Goldmann erau absolut reale pentru legile noastre, şi ea era îngrijorată de soarta alor săi. Când spre dimineaţă, după o noapte de procese-verbale refuzate şi rupte, Goldmann s-a apucat să scrie poate a patra variantă, unde era acuzată doar ea, Korneeva a semnat bucuroasă, având sentimentul că a obţinut o victorie morală. Noi nu conservăm simplul instinct uman de a ne justifica şi de a respinge falsele acuzaţii, nici vorbă! Suntem fericiţi când izbutim să luăm întreaga vină asupra noastră”’.

  Aşa cum nici o clasificare în natură nu are pereţi despărţitori rigizi, tot astfel sj aici noi nu vom izbuti să separăm distinct metodele psihice de cele fizice. În ce categorie, de pildă, să încadrăm următorul amuzament:

  10. Metoda sonoră. Să aşezi inculpatul la vreo şase-opt metri depărtare şi să -l pui să spună totul cu glas tare şi să repete. Pentru un om vlăguit nu-i un

  *Iată ce spune ea acum: După unsprezece ani, când am fost reabilitată, mi-au dat să recitesc aceste procese-verbale şi am fost cuprinsă de un sentiment de greaţă. Despre ce mândrie putea fi vorba aici?! Şi eu. La reabilitare, am simţit acelaşi lucru, ascultând extrase din vechile procese-verbale semnate de mine. Nu mă recunosc: oare cum am putut să semnez aşa ceva, ba încă să şi consider că am scăpat binişor şi chiar că am obţinut o victorie?

  Lucru uşor. Ori să faci din carton două pâlnii de megafon şi împreună cu un alt tovarăş anchetator să vii cât mai aproape de arestat şi să-i strigaţi în amândouă urechile: „Mărturiseşte, canalie!” Arestatul este asurzit, uneori îşi pierde auzul, însă acesta nu este un procedeu economic, pur şi simplu, în munca lor plină de monotonie, anchetatorii vor să se amuze şi ei, şi iată că inventează fiecare ce poate.

  11. Gâdilatul. Este tot un amuzament. Omul este legat ori ţinut de mâini şi de picioare şi gâdilat în nas cu o pană de pasăre. Arestatul sare în sus, are senzaţia că cineva îi sfredeleşte creierul.

  12. Stingerea ţigăni pe pielea inculpatului (am pomenit-o mai sus).

  13. Procedeul luminos. Lumină electrică orbitoare, timp de douăzeci şi patru de ore, în celula sau în boxa în care se află arestatul, un bec peste măsură de puternic pentru o încăpere mică şi cu pereţi albi (electricitatea economisită de şcolari şi de gospodine!). Se inflamează pleoapele, este foarte dureros. Iar în cabinetul de anchetă din nou îndreaptă asupra lui reflectoarele din cameră.

  14. Altă invenţie, în noaptea de l mai 1933, la GPU-ul din Habarovsk, pe Cebotariov timp de douăsprezce ore l-au – nu, nu l-au interogat – l-au târât la interogatoriu! Cutare, mâinile la spate! Îl scoteau din celulă, repede pe scară în sus în biroul anchetatorului. Gardianul ieşea. Anchetatorul, fără să-i pună nici o întrebare, uneori fără să -l lase să se aşeze, ridica receptorul: „Veniţi să luaţi inculpatul de Ia 107!” Era luat şi dus în celulă. De-abia se aşeza pe priciul de scânduri, că din nou răsuna zăngănitul zăvorului: Cebotariov! La interogatoriu! Mâinile la spate! Iar acolo: Veniţi sa luaţi inculpatul de la 107!

  Însă, în general, metodele de influenţare pot să înceapă cu mult înainte de cabinetul de anchetă.

  15. Închisoarea începe din boxă, care, de fapt, este o ladă ori un dulap. Omul, abia smuls din libertate, aflat încă în vârtejul zbuciumului său interior, pregătit să lămurească, să discute, să lupte, îndată ce a făcut primul pas în temniţă, l-au şi înghesuit într-o cutie, uneori cu bec şi cu ceva pe care se poate aşeza, alteori întunecată şi unde nu se poate sta decât în picioare şi presat de uşă. Şi îl ţin aici câteva ceasuri, o zi, o zi şi o noapte. Ceasuri de totală incertitudine! Poate a fost zidit aici pentru tot restul zilelor? Niciodată în viaţă n-a mai întâlnit ceva asemănător, nu poate să-şi dea seama. Aceste prime ore trec în timp ce în el continuă să ardă neostoitul zbucium sufletesc. Unii îşi pierd curajul, şi acesta este momentul să li se ia cel dintâi interogatoriu! Alţii se înfurie, cu atât mai bine, acum îl vor ofensa pe anchetator, vor comite o greşeală şi va fi mai uşor să-i potcoveşti cu acuzaţii.

  16. Când nu aveau boxe de ajuns, procedau şi în felul următor. Pe Elena Strutinskaia, la NKVD-ul din Novocerkassk, au ţinut-o şase zile