Nu știam ce să spun, dar Jaja dădu din cap și spuse:

— Ne vedem într-o săptămână.

— Kevin, să conduci cu grijă. Ai înțeles? spuse Papa când ne urcarăm în mașină.

— Da, domnule.

— Cumpără benzină când te întorci, la Ninth Mile, și nu uita să-mi aduci bonul.

— Da, domnule.

Papa ne rugă să ne dăm amândoi jos din mașină. Ne mai îmbrățișă o dată, ne netezi părul și ne rugă să nu uităm să spunem rozariul de la cap la coadă în timpul călătoriei. Mama ne mai îmbrățișă încă o dată înainte să ne urcăm înapoi în mașină.

— Papa încă ne mai face cu mâna, spuse Jaja, pe când Kevin scotea mașina în stradă. Se uita în oglinda de deasupra capului său.

— Plânge, am spus.

— Și grădinarul ne face cu mâna, spuse Jaja, și mă întrebam dacă nu cumva nu mă auzise. Am scos rozariul din buzunar, am sărutat crucifixul și am început rugăciunea.

•

Mă uitam pe geam, în timp ce mergea mașina, la automobilele stricate înnegrite, abandonate pe marginea drumului, unele atât de demult că erau acoperite cu rugină roșie. Mă gândeam la oamenii care fuseseră înăuntru, la ce simțiseră chiar înainte de accident, înainte de sticla spartă și de metalul scrâșnind, de flăcările mistuitoare. Nu m-am concentrat pe niciuna din rugăciunile rozariului și știam că nici Jaja nu face asta, pentru că uita mereu când e rândul lui s-o înceapă pe următoarea. După vreo patruzeci de minute de mers, am văzut un semn pe marginea drumului pe care scria UNIVERSITATEA NIGERIA, NSUKKA, și l-am întrebat pe Kevin dacă aproape am ajuns.

— Nu, spuse el. Mai e un pic.

Lângă orașul Opi – pe semnele de la biserica prăfuită și de la școală scria OPI – am ajuns la un punct de control al poliției. Cauciucuri vechi și bușteni bătuți în cuie erau așezați de-a curmezișul șoselei, lăsând doar un spațiu îngust de trecere. Un polițist ne făcu semn să oprim, în timp ce ne apropiam. Kevin oftă. Apoi, în timp ce încetinea, se întinse la torpedo, scoase o bancnotă de zece naira și o dădu polițistului. Polițistul ne salută în glumă, zâmbi și ne făcu semn să trecem. Kevin n-ar fi făcut asta dacă Papa ar fi fost în mașină. Când îl opreau polițiștii sau soldații pe Papa, el stătea o grămadă de timp să le arate toate actele mașinii, îi lăsa să-i percheziționeze mașina, făcea orice numai să nu-i mituiască pentru a-l lăsa să treacă. Nu putem să le facem jocul celor împotriva cărora luptăm, ne spunea el adesea.

— Intrăm în orașul Nsukka, spuse Kevin, câteva minute mai târziu. Treceam cu mașina pe lângă piață. Magazinele înghesuite de pe marginea drumului, cu rafturile lor aproape goale, amenințau să se răstoarne în stradă, o fâșie îngustă de drum deja ticsită de mașini parcate pe două rânduri, vânzători ambulanți purtând tăvi pe cap, motocicliști, băieți împingând cărucioare cu cartofi dulci, femei cu coșuri în brațe, cerșetori privind în sus de pe rogojinile pe care stăteau și făcând cu mâna. Kevin conducea încet acum; apăreau hârtoape în mijlocul drumului, unde nu te așteptai, și urmărea virajele mașinii din față. Când am ajuns la un punct, imediat după ieșirea din piață, unde drumul se îngusta, erodat pe margini, Kevin opri o vreme, să lase alte mașini să treacă.

— Am ajuns la universitate, spuse el, în sfârșit.

Un arc de o înălțime apreciabilă se întindea deasupra noastră, purtând inscripția UNIVERSITATEA NIGERIA, NSUKKA, scrisă cu litere negre de metal. Porțile de sub arc erau larg deschise și flancate de gărzi îmbrăcate în uniforme maronii, cu berete asortate. Kevin opri și deschise geamul.

— Bună ziua. Vă rog frumos, cum putem ajunge pe Bulevardul Marguerite Cartwright? întrebă el.

Gardianul care era cel mai aproape, cu pielea de pe față încrețită ca o rochie șifonată, întrebă „Ce mai faceți?” înainte să-i spună lui Kevin că Bulevardul Marguerite Cartwright e foarte aproape. Trebuia doar să mergem drept înainte, apoi la dreapta la prima intersecție și apoi imediat la stânga. Kevin îi mulțumi și porni mai departe. O peluză de culoarea spanacului se întindea pe marginea drumului. M-am întors să mă uit la statuia din mijlocul peluzei, un leu negru, stând pe picioarele din spate, cu coada răsucită în față și pieptul scos înainte. Nu mi-am dat seama că și Jaja se uită, până când nu a citit cu voce tare cuvintele inscripționate pe piedestal: Pentru a reda demnitatea omului. Apoi, ca și cum eu nu mi-aș fi putut da seama singură, adăugă:

— Acesta e mottoul universității.

Bulevardul Marguerite Cartwright era mărginit de copaci înalți, de gmelina. Îmi imaginam copacii aplecându-se în față și atingându-se unul pe altul în timpul furtunilor din anotimpul ploios, transformând strada într-un tunel întunecos. Duplexurile cu alei pentru mașini, acoperite de pietriș și semne cu „Atenție, câine rău” în curtea din față lăsară în curând loc caselor mai mici cu alei de intrare cât pentru două mașini, și apoi blocurilor de apartamente cu spații largi între ele în loc de căi de acces. Kevin conducea încet, murmurând numărul apartamentului tușicăi Ifeoma, ca și cum asta l-ar fi ajutat să-l găsească mai repede. Era în al patrulea bloc la care am ajuns, o clădire înaltă, searbădă, cu zugrăveală albastră decojită și cu antene TV scoase de pe balcoane. Avea trei apartamente pe fiecare scară, iar cel al mătușii Ifeoma era la parter,