Lucru foarte natural, pe care îl făcea zilnic, de când era copil, fără să se gândească. În scurt timp, a început să cutreiere pe la periferia conştiinţei, ca un fluture. Dincolo de această margine se căsca o prăpastie întunecată. Uneori sărea peste ea şi plutea pe deasupra hăului ameţitor. Insă Nakata nu se temea de întunericul şi de adâncimea lui. De ce să se teamă? Lumea aceea fără lumină şi fără fund, acea tăcere adâncă şi haosul îi erau prieteni vechi, care făceau parte din el. Nakata ştia bine acest lucru. În lumea aceea nu existau nici litere, nici zile ale săptămânii, nici temutul prefect, nici operă sau BMW-uri. Nici foarfece, nici pălării înalte. Dar, în acelaşi timp, nu existau nici ţipari sau chifle cu gem de fasole. Acolo era „totul”, dar nu existau părţi. Nu era nevoie nici să scoată, nici să adauge. Ajungea să-şi scufunde trupul în acel „tot”, fără să se gândească la lucruri complicate. Pentru Nakata, acest lucru era mai binevenit ca orice.

  Din când în când mai aţipea, dar, oricât de adormit ar fi fost, cele cinci simţuri ale sale rămâneau concentrate asupra terenului viran. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, dacă apărea cineva, s-ar fi trezit numaidecât şi ar fi trecut la acţiune.

  Cerul era acoperit de un strat neted de nori cenuşii, dar cel puţin nu avea să plouă în curând. Pisicile ştiau asta, şi o ştia şi Nakata.

  Capitolul 11

  Când termin de povestit e deja foarte târziu. Sakura stă cu capul sprijinit în palme la masa din bucătărie şi mă ascultă cu interes. I-am spus că am cincisprezece ani, sunt elev de gimnaziu, am furat bani de la tata şi am fugit din locuinţa mea din Nakano. Stau la un hotel din Takamatsu şi îmi petrec zilele citind la bibliotecă. M-am trezit deodată în curtea unui templu, plin de sânge. Desigur, omit multe.

  Lucrurile cu adevărat importante nu pot fi rostite uşor.

  — Deci mama ta a luat-o doar pe sora ta cu ea şi a plecat de acasă. Pe tatăl tău şi pe tine, care de-abia împliniseşi patru ani, v-a părăsit.

  Scot din portofel fotografia de la malul mării şi i-o arăt.

  — Sora mea.

  Sakura o priveşte un timp îndelungat, apoi mi-o înapoiază fără un cuvânt.

  — De atunci nu am mai văzut-o nici pe ea, nici pe mama.

  N-am primit nici un semn de la ele, nu ştiu unde sunt. Nici nu-mi mai amintesc cum arată. Asta e singura poză care a mai rămas. Reuşesc să-mi amintesc mirosurile, senzaţiile, dar nu şi chipurile.

  — Aha, spune ea şi mă priveşte mijindu-şi ochii, cu capul încă în palme. Trebuie să fie nasol.

  — Mda.

  Sakura continuă să mă privească în tăcere.

  — Deci nu te-ai înţeles bine cu tatăl tău? Mă întreabă ea Puţin mai târziu.

  „Nu m-am înţeles bine?” Ce aş putea să răspund? Clatin din cap, fără să spun nimic.

  — Aşa e. Dacă v-aţi fi înţeles, n-ai mai fi fugit de acasă.

  În fine, ai fugit, şi azi ţi-ai pierdut dintr-odată cunoştinţa gi nu-ţi mai aminteşti nimic.

  — Exact.

  — Ai mai păţit aşa ceva vreodată?

  — Mi s-a mai întâmplat, răspund eu sincer. Când mă înfurii, parcă îmi sare o siguranţă. Cineva apasă un întrerupător din mintea mea şi corpul mi se mişcă înainte să gândesc. Sunt eu şi totuşi nu sunt eu însumi.

  — Iţi pierzi autocontrolul şi devii violent?

  — Da, mi s-a întâmplat de mai multe ori.

  — Ai rănit pe cineva?

  — De două ori, încuviinţez eu. N-au fost răni grave.

  Sakura se gândeşte o vreme la spusele mele.

  — Asta înseamnă că acum ai păţit ceva asemănător?

  Clatin din cap.

  — E prima dată când a fost atât de grav. Acum… Nu ştiu cum mi-am pierdut cunoştinţa şi nici ce-am făcut cât am fost inconştient. Amintirile mele sunt complet şterse. Nu, n-am mai păţit ceva atât de rău până acum.

  Sakura se uită la tricoul pe care l-am scos din rucsac.

  Cercetează cu atenţie petele de sânge care n-au ieşit la spălat.

  — Deci ultimul lucru pe care ţi-l aminteşti e că ai mâncat de seară. Erai în restaurantul de la gară?

  Încuviinţez.

  — După aceea nu mai ştii nimic. Te-ai trezit pe jos, printre tufişuri, în spatele templului, vreo patru ore mai târziu. Aveai tricoul plin de sânge şi o durere surdă în umărul stâng.

  Încuviinţez din nou. Sakura scoate o hartă a oraşului, o întinde pe masă şi se uită la distanţa dintre gară şi templu.

  — Nu e foarte departe, dar îţi ia ceva să ajungi pe jos.

  Oare de ce te-ai dus până acolo? De la gară, e exact în direcţia opusă hotelului. Ai mai fost vreodată prin zonă?

  — Niciodată.

  — Scoate-ţi puţin cămaşa.

  O scot şi rămân gol de la brâu în sus, iar ea vine în spatele meu şi mă apucă strâns de umărul stâng. Îşi înfige degetele adânc în umăr, iar eu slobod un geamăt. Are ceva putere.

  _Te doare?

  _Destul de rău.

  _Te-ai izbit de ceva. Sau poate ai fost lovit cu putere?

  _Nu-mi amintesc deloc.

  — În orice caz, osul n-a păţit nimic, spune ea şi pipăie zona care mă durea în diverse feluri. Atingerea degetelor sale, că îmi provoacă sau nu durere, e ciudat de plăcută. Îi spun asta şi zâmbeşte.

  — Sunt foarte talentată la masaj. De-asta mă şi descurc.

  O coafeză e apreciată oriunde dacă ştie să facă masaj.

  Continuă un timp să-mi maseze umărul, apoi îmi spune:

  — Nu e nimic grav. Te odihneşti bine o noapte şi o să se retragă durerea.

  Ia tricoul, îl pune într-o pungă de plastic şi îl aruncă la gunoi. După ce