Băiatul privi spre norii joşi care blocau soarele.

– Folositoare. Pentru mine şi sat.

– Sunt foarte mulţumită pentru tine, exclamă ea. Este nevoie de mult curaj să îţi susţii convingerile, mai ales într-un loc ca ăsta. Melzar avusese dreptate, asta este o revoluţie.

– Ai tras cu urechea! Ce ar spune Madona?

– Ea ar spune Bravo, tinere! Lucrul acesta va face viaţa fiecăruia un pic mai bună. Ashwell are o grijă mai puţin, acum. Oamenii au nevoie de asta. Viaţa este atât de grea, aici. Pe temelii mici de speranţă pot fi construite imperii.

– Ăsta trebuie să fie un citat, o tachină el.

– Dacă ai fi venit la biserică, ai fi ştiut.

– Îmi pare rău. Nu prea am timp.

– Madona ştie şi înţelege.

– Eşti un om bun, Salrana. Într-o zi vei fi Pythia.

– Iar tu vei fi primarul Makkathranului. Ce timpuri grozave vom trăi împreună făcând din Querencia un loc fericit.

– Nu vor mai exista bandiţi. Nu vor mai fi corvezi, mai ales pentru ucenici.

– Sau novice.

– Se va vorbi despre domnia noastră până când Lorzii Cerului se vor întoarce pentru a ne duce pe toţi în Inimă.

– Oh, uite, ţipă ea şi arătă emoţionată spre rezervor. Dă pe dinafară! Ne-ai dat prea multă apă, Edeard.

El privi cum apa începea să crească, revărsându-se peste buza rezervorului. În câteva secunde deveni un mic pârâu cu spume ce-şi croia drum prin noroiul de la picioarele lor. Fugiră amândoi într-o parte, râzând.

Justine Burnelli îşi examină cu atenţie corpul înainte de a şi-l pune din nou. La urma urmei, trecuseră peste două secole de când îl purtase ultima dată. De atunci rămăsese depozitat într-o cuşcă din materie exotică. Aceasta generase o zonă de suspensie temporală, astfel încât în interior abia trecuse o jumătate de secundă. Cuşca arăta ca o sferă simplă de lumină violet şi se afla în centrul de primire ANA din New York, o clădire care se prelungea cu o sută cincizeci de etaje mai jos, sub străzile Manhattanului. Cuşca ei era găzduită la etajul nouăzeci şi cinci, împreună cu mai multe mii de bule radiante identice. În mod normal, ANA menţinea un organism timp de cinci ani după ce personalitatea era descărcată din el, în eventualitatea în care ar fi apărut probleme de compatibilitate. O astfel de problemă era însă neobişnuită, media de respingere a vieţii în interiorul ANA pentru a reveni la tărâmul fizic fiind de unu la unsprezece milioane. Odată ce treceau aceşti cinci ani, continuitatea corpului era întreruptă. La urma urmei, în cazul în care o personalitate ar fi vrut cu adevărat să plece după aceea din ANA, putea fi cultivată o simplă clonă – un proces nu foarte diferit de procedura de modă veche a re-vieţuirii care era încă disponibilă în cadrul Lumilor Externe.

Cu toate acestea, ANA: Guvernarea considerase că în anumite circumstanţe este util să aibă reprezentanţi fizici în Marea Confederaţie. Justine era unul dintre ei. Era parţial vina ei. Avea peste opt sute de ani, când Pământul îşi construise depozitul pentru Activitatea Neurală Avansată, universul virtual suprem unde se presupunea că, în final, toată lumea avea să fie egală. După o viaţă atât de lungă, era foarte reticentă la ideea de a-şi vedea corpul întrerupt, în aceeaşi măsură în care nu putea admite faptul că re-vieţuirea era o continuare adevărată. Pentru ea, clonele hrănite cu forţa cu amintirile unei persoane moarte nu erau aceeaşi persoană, chiar dacă nu exista nicio diferenţă sesizabilă. Era prea greu să se scuture de faptul că fusese crescută şi educată la începutul secolului XXI, chiar şi pentru cineva matur şi controlat aşa cum devenise ea.

Ceaţa violetă se stinse dezvăluind o fată blondă la mijlocul celor douăzeci de ani ai săi biologici. Destul de atractivă, remarcă Justine cu o mică tresărire de mândrie, şi foarte puţin datorită manipulării genetice la care apelase de-a lungul secolelor. Fata la care se uita putea fi încă recunoscută drept ştrengăriţa petrecăreaţă de la începutul secolului XXI, care timp de un deceniu fusese subiectul canalelor de bârfă din cauza relaţiilor romantice pe care le avusese prin societatea de pe Coasta de Est şi cu actorii de seriale TV. Nasul îi fusese micşorat, recunoştea ea, şi un pic subţiat. Acum, consideră ea critic, era probabil un pic prea drăguţ, mai ales împreună cu pomeţii care arătau de parcă erau făcuţi din oase de pasăre, atât erau de ascuţiţi şi de delicaţi. Ochii îi fuseseră modificaţi într-un albastru pal, potriviţi cu pielea de un alb nordic, bronzată într-o nuanţă de miere aurie, şi cu părul des blond-alb, care îi cădea mai jos de umeri. Înălţimea ei era mai mare decât şi-ar fi adus aminte prietenii săi din secolul al XXI. Îşi adăugase pe furiş patru centimetri în timpul diferitelor tratamente de întinerire. În ciuda ispitei, nu câştigase toată această lungime doar în picioare, şi se asigurase că trunchiul îi era proporţionat cu un frumos abdomen plat, care era uşor de întreţinut datorită unei mici accelerări a tractului digestiv. Din fericire nu ar fi optat niciodată pentru sâni ridicoli – mă rog, cu o singură excepţie, atunci când venise momentul să se reîntinerească pentru cea de-a două suta sa zi de naştere. O făcuse doar ca să afle cum e să ai o despicătură cât cea a Marelui Canion. Şi, da, bărbaţii rămâneau cu gura căscată şi o abordau cu texte şi mai stupide, dar, cum putea avea oricum întotdeauna pe cine voia, nu era niciun avantaj real în asta şi nu se simţea ea însăşi, aşa că scăpase de ele la următoarea sesiune de reîntinerire.

Deci, iat-o din nou, în carne şi oase şi încă în formă. Îi mai lipsea doar mintea. După ce programul de monitorizare îi confirmă rezultatul examinării vizuale, îşi turnă conştiinţa înapoi în creier. Reducerea de memorie era fenomenală, la fel ca şi pierderea tuturor rutinelor de