gândire avansată care conţinuseră personalitatea ei adevărată în ultimul timp. Vechea ei structură neuronală biologică pur şi simplu nu avea capacitatea de a organiza ceea ce devenise ea în ANA. Era ca şi cum ar fi fost lobotomizată, de fapt, avea senzaţia că mintea i se topise la nivelul facultăţilor unei insecte primitive. Dar numai temporar, îşi spuse ea – ce greoaie!

Justine trase aer în piept pentru prima oară în două sute de ani, acesta tresărindu-i într-o convulsie ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un coşmar. Inima începu să-i bată rapid. Pentru o clipă, nu făcu nimic – de fapt, nu-şi amintea ce să facă –, apoi vechile reflexe automate de încredere intrară în funcţiune. Mai luă o gură de aer, ţinând panica sub control, dominându-şi vechile instincte neanderthaliene cu ajutorul raţiunii pure. Încă o respiraţie regulată, ca să-şi calmeze inima. Exoimaginile îi clipeau în vederea periferică, afişându-i rânduri de simboluri standard ale îmbunătăţirilor ei. Deschise ochii. Rândurile lungi de bule violete se întindeau în toate direcţiile în jurul ei ca nişte opere de artă, ca nişte sculpturi bizare. Cumva, mintea-ei-bazată-pe-carne avea convingerea că putea vedea siluetele oamenilor din interior. Absolut ridicol! În interiorul ANA, evident, îşi permisese să se debaraseze de amintirea a cât de imperfect şi sensibil la hormoni era creierul uman.

Un zâmbet îi dezvălui un rând de dinţi albi, perfecţi. Cel puţin o să am parte de ceva sex adevărat, înainte de a mă descărca din nou.

Justine se teleportă din centrul de primire din New York direct în mijlocul conacului Tulip. Câmpurile de stabilizare menţinuseră vechea reşedinţă a familiei Burnelli de-a lungul secolelor, păstrând textura clădirii în starea iniţială. Etală un zâmbet fericit atunci când o văzu din nou cu propriii ochi. Dacă ar fi fost sinceră cu ea însăşi, era oarecum monstruoasă. Clădirea era construită în forma a patru petale ale căror acoperişuri cărămizii şi negre se curbau până la „stamină“, un turn central ce culmina cu o „anteră“ realizată dintr-o coroană de piatră sculptată îmbrăcată în folie de aur. Era şi de prost-gust, şi izbitoare demodându-se şi revenind în mod succesiv la modă de-a lungul deceniilor. Tatăl său, Gore Burnelli, cumpărase moşia în districtul Rye, foarte aproape de New York, stabilind aici baza pentru vastele activităţi comerciale şi financiare ale familiei, la mijlocul secolului XXI. Aceasta rămăsese centrul lor în timp ce Confederaţia lua naştere şi se extindea spre exterior până când uniformitatea sa socială şi economică fusese spulberată de biononice, de ANA, precum şi de separarea culturilor Înaltă şi Avansată. Astăzi familia avea încă un imperiu de afaceri prodigios răspândit peste tot în Lumile Externe, dar acesta era gestionat într-o structură corporatistă de către mii de Burnellis, niciunul dintre ei mai în vârstă de trei sute de ani. Gore împreună cu grupul lui iniţial de rude apropiate (inclusiv Justine), care obişnuiau să orchestreze totul, se descărcaseră de mult în ANA. Cu toate acestea, Gore nu predase în mod formal şi din punct de vedere legal dreptul de proprietate urmaşilor săi nerăbdători. Era, îi asigurase el, pur şi simplu un capriciu în beneficiul lor, asigurându-se că sub nicio formă compania nu putea fi distrusă, dând astfel familiei o coeziune pe care atâtea altele nu o aveau. Numai că Justine ştia al naibii de bine că, nici în starea sa iluminată, extinsă, semiomnipotentă din cadrul ANA, Gore nu intenţiona să predea nimic din ceea ce îi trebuiseră secole să construiască. Capriciu, curul meu!

Se materializase în mijlocul conacului în sala de bal. Picioarele goale apăsau o podea de stejar lustruită, aproape la fel de strălucitoare ca şi uriaşele oglinzi cu muchii aurite de pe perete. O sută de reflexii ale corpului ei gol îi zâmbeau sfios înapoi. Draperii de catifea violet-închis se curbau în jurul uşilor-ferestre înalte care se deschideau pe o verandă pe care atârna glicină albă. Afară, un soarele luminos şi jos de februarie strălucea de-a lungul terenurilor largi împădurite cu masivele lor pături de rododendroni. Fuseseră organizate nişte petreceri fabuloase aici, îşi aminti ea. Faima, averea, strălucirea, puterea, notorietatea şi frumuseţea se amestecau într-un mod care ar fi făcut-o pe Jane Austen verde de invidie.

Uşile erau deschise, lăsând cale liberă către un coridor larg. Justine păşi prin el, absorbind toate imaginile semifamiliare, salutând valul cald de recunoaştere. Alcovurile erau pline cu mobilier de epocă, deja antic chiar înainte ca Ozzie şi Nigel să fi construit primul generator de gaură de vierme. Cât despre operele de artă, puteai cumpăra un mic continent pe o Lume Externă cu doar una dintre picturi.

Lipăi în sus pe scara ce se curba prin holul de la intrare şi se îndreptă spre petala de nord către vechiul ei dormitor. Toate erau aşa cum le lăsase, menţinute timp de secole de câmpurile de stabilizare şi de serviboţi – o iluzie reconfortantă că ea sau oricare alt Burnelli ar putea intra în orice moment şi ar fi bine veniţi în casa lor ancestrală. Patul fusese proaspăt făcut, cu lenjeria scoasă din câmpul stabilizator şi împrospătată imediat ce ea şi ANA conveniseră cu privire la primire. Mai multe haine erau pregătite. Ignoră modernul costum-togă şi alese o rochie clasică de smarald cu motive indiene împreună cu o pereche de cizme negre.

– Neutru.

Justine tresări la auzul vocii. Iritarea îi înlocui repede tulburarea. Se întoarse şi se uită la solido-ul ce stătea în picioare în cadrul uşii.

– Tată, nu-mi pasă cât de departe de starea fizică pretinzi că eşti, NU SE INTRĂ în dormitorul unei fete fără să se bată la uşă. Mai ales în al meu.

Imaginea lui Gore Burnelli nu arătă prea multă părere de rău. O privea pur şi simplu cu interes cum stătea aşezată pe pat şi îşi lega şireturile de la cizme în sus. Îşi alesese reprezentarea din secolul XXIV care era, fără îndoială, imaginea pentru care fusese cel mai renumit. Un corp a cărui piele fusese transformată în aur. Purta un pulover negru deschis în V la gât