şi pantaloni negri. Suprafaţa reflectorizantă făcea dificil să-i determini trăsăturile. Fără luciul de aur ar fi fost un tânăr frumos de douăzeci şi cinci de ani, cu părul blond tuns scurt. Faţa, care la momentul în care şi-o făcuse nu era nimic mai mult decât o îmbinare de tatuaje de circuite organice, era şi mai derutantă din cauza ochilor gri perfect obişnuiţi ce te priveau de sub luciul ei. Că Gore privea lumea din spatele unei măşti de îmbunătăţiri era doar un fel de metaforă. Era un pionier al rutinelor mentale îmbunătăţite şi fusese unul dintre fondatorii ANA.

– Nu are nicio importanţă, mormăi.

– Politeţea este întotdeauna relevantă, se răsti ea din nou.

Starea de spirit nu-i era cu nimic îmbunătăţită de degetele ei care păreau să nu aibă nicio dexteritate reală. Nu-şi putea lega şireturile de la cizme.

– Eşti o alegere bună pentru a-l primi pe ambasador.

Ea reuşi, în sfârşit, să facă nodul şi ridică o sprânceană întrebătoare.

– Eşti gelos, tată?

– Să devin din nou un fel de turboversiune de maimuţă? Da, sigur. Gândirea la nivelul şi viteza asta îmi dă dureri de cap.

– Turbomaimuţă! Aproape că ai spus animal, e adevărat?

– Carne şi sânge înseamnă animal.

– Şi câte facţiuni spui că sprijini?

– Eu sunt un Conservator, toată lumea ştie asta. Poate doar câteva contribuţii de campanie pentru Exteriori.

– Hmm. Îi aruncă o privire suspicioasă.

Chiar şi ambalată într-un corp, tot auzise zvonurile că ANA ar fi dat dispense speciale unora dintre personalităţile sale interne. ANA: Guvernarea negase, desigur, dar, dacă cineva ar fi putut reuşi să fie mai egal decât alţii acela ar fi fost Gore, care fusese acolo chiar de la început, unul dintre părinţii fondatori.

– Ambasadorul este aproape aici, spuse Gore.

Justine îşi verifică exoimaginile şi începu să reordoneze rutinele secundare de gândire. Clusterele macrocelulare ale corpului ei şi biononicul erau perimate de secole, dar încă perfect adecvate pentru sarcinile simple necesare zilei de azi. Îl chemă apoi pe Kazimir.

– Sunt gata, îi spuse ea.

Când ieşi din dormitor, simţi un fior scurt ce o făcu să arunce o privire înapoi peste umăr. Ăsta e patul în care am făcut dragoste. Ultima dată când l-am văzut în viaţă. Kazimir McFoster era o amintire pe care n-o pusese niciodată pe raft, permiţându-i să nu slăbească niciodată. Fuseseră şi alţii de atunci, mulţi alţii, atât în carne şi oase, cât şi în ANA. Relaţii minunate, intense, dar niciunul nu avusese vreodată pregnanţa dragului ei Kazimir de a cărui moarte era responsabilă.

Gore nu spuse nimic în timp ce solido-ul său o urmă în jos, pe scara mare, către holul de la intrare. Ea bănuia că suspectează ceva.

Kazimir se teleportase în holul de marmură de la intrare, punctul de apariţie pe marele blazon Burnelli. Era îmbrăcat în tunica lui de amiral. Justine nu-l văzuse purtând nimic altceva de şase sute de ani încoace. El îi zâmbi sincer în semn de bun venit şi o îmbrăţişă blând, atingându-i uşor obrazul cu buzele.

– Mamă. Arăţi minunat, ca de obicei.

Ea oftă. Arăta exact ca tatăl său.

– Mulţumesc, dragul meu.

– Bunicule. Se înclină uşor în faţa lui.

– Deci, încă te mai ţii în recipientul ăla vechi, constată Gore. Când ai de gând să ni te alături aici, în civilizaţie?

– Nu azi, mulţumesc, bunicule.

– Tată, las-o baltă, îl avertiză Justine.

– E de-a dreptul înfiorător, dacă mă întrebi pe mine, mormăi Gore. Nimeni nu stă într-un corp o mie de ani. Ce a mai rămas acolo pentru tine?

– Viaţa. Oamenii. Prietenii. Adevărata responsabilitate. Un sentiment de elan.

– Avem o tonă din astea pe-aici.

– Şi, în timp ce tu te uiţi în interior, universul merge înainte în jurul tău.

– Hei, suntem foarte conştienţi de evenimentele extrinseci.

– Motiv pentru care astăzi avem această fericită reuniune de familie.

Kazimir afişă un mic zâmbet de victorie.

Justine nici nu-i mai asculta, întotdeauna aveau aceeaşi dispută, ca un ritual de salut.

– Mergem, băieţi?

Uşile conacului se deschiseră, iar ea ieşi în porticul larg, fără să-i mai aştepte pe ceilalţi. Aerul era rece afară. Îngheţul camufla încă gropile adânci din gazon, acolo unde umbrele lungi mai persistau. Câţiva nori patrulau pe cerul albastru, curat. Printre ei îşi tăia drum, alunecând dinspre sud-est, o navă a Imperiului Ocisen. Aproape triunghiulară, aceasta măsura cam două sute de metri lungime. Nu era nimic, nici pe departe, aerodinamic la ea. Fuzelajul era dintr-un metal întunecat, marmorat cu pete acvamarin care semănau cu lichenii. Suprafaţa încreţită era plină de cratere, cu crestături care generau axe negre pornind de la centru, în timp ce boxele lungi păreau să fi fost sudate la întâmplare. Un grup de aripioare ascuţite de radiator ţâşneau din partea din spate, iradiind o lumină roşie strălucitoare.

Gore chicoti batjocoritor.

– Ce monstruozitate. Ai fi crezut că se vor descurca mai bine acum, după ce le-am dat regrav.

– Ne-a luat cinci sute ani pentru a ajunge de la fraţii Wright din Kitty Hawk până la A doua şansă, sublinie Justine.

Gore privea către nava extraterestră care încetinise şi se oprise deasupra terenului conacului.

– Crezi că o să împroaşte cu jeturi de gheaţă uscată la aterizare sau poate şi-au montat un tun cu laser gigant care va face ţăndări Casa Albă?

– Tată, taci din gură!

Nava coborâse. Două rânduri de trape dispuse de-a lungul burţii acesteia se deschiseră brusc.

– La naiba, ăştia n-au auzit de malmetal? se plânse Gore.

Nişte picioare groase, lungi, de debarcare se telescopau în afară. Mişcarea era însoţită de un şuierat ascuţit, ca de înaltă presiune de gaz evacuat prin grătarele de la compartimentele şasiului.

Justine trebui să-şi sugă buza inferioară pentru a-şi stăpâni