chicotitul. Nava stelară era ridicolă, genul de drăcie pe care Isambard Brunel ar fi construit-o pentru Regina Victoria.

Aceasta ateriză pe gazon, cu tampoanele de debarcare scufundându-se adânc în iarba şi solul moale. Câteva dintre aripioarele radiatorului trecură razant prin ramurile mestecenilor argintii, căldura lor aprinzând lemnul. Ramurile arse căzură.

– Ah, ce distrugeri poate provoca. Cum va supravieţui lumea noastră? Repede, copii, fugiţi în pădure, eu o să-i ţin la distanţă cu o puşcă.

– Tată! Anulează-ţi solido-ul, doar ştii ce gândeşte Imperiul despre personalităţile ANA.

– Proşti şi superstiţioşi.

Solido-ul dispăru. Justine privi pictograma care îi apăruse în exoimagine.

– Acum fii cuminte, îi spuse ea.

– Din nava asta se scurg radiaţii peste tot, comentă Gore. Nici măcar nu şi-au ecranat cum trebuie reactorul de fuziune. Şi cine mai foloseşte acum deuteriu?

Justine analiză datele venite de la senzori, scanând punctele fierbinţi ale navei.

– Nivelul emisiilor cu greu poate fi considerat dăunător.

– Cei din Ocisen nu sunt la fel de sensibili la radioactivitate ca oamenii, spuse Kazimir. Este unul dintre motivele pentru care au fost capabili să industrializeze spaţiul din sistemul lor de origine cu ceea ce echivalează tehnologia noastră de la jumătatea secolului XXI. Pur şi simplu nu au nevoie de masa de ecranare de care am fi avut noi nevoie.

La jumătatea fuzelajului navei se desfăşură uşa multisegmentată a unui sas. Ambasadorul Imperiului Ocisen pluti afară, stând pe partea de sus a unei sănii semisferice regrav. Fizic, extraterestrul nu era impresionant, un trunchi mic în formă de butoi învelit în straturi de carne flască ce forma falduri suprapuse. Cei patru ochi ai săi erau dispuşi pe tulpini şerpuite curbate de la creastă, în timp ce patru membre erau pliate sub jumătatea inferioară a corpului. Erau încastrate în sisteme cibernetice care îi amplificau rezistenţa şi îi asigurau câteva anexe de manipulare, de la cleşti delicaţi până la un mare cleşte crabhidraulic. Bretele suplimentare de sprijin îi erau dispuse pe corp, ca o cuşcă de vertebre crom, care se termina cu un aranjament în formă de guler chiar sub baza tulpinilor ochi. Petice de ceva ce semăna cu un muşchi arămiu creşteau pe diferite zone ale pielii. Din acestea încolţeau mici tulpini de cauciuc acoperite cu flori minuscule de safir.

Justine se înclină în mod oficial când sania se opri în faţa ei, plutind la o jumătate de metru înălţime, ceea ce plasa tulpinile-ochi ale ambasadorului deasupra ei. Chiar şi cu unitatea de regrav şi cu suportul fizic, era evident că emisarul venea dintr-o lume cu gravitaţie mică. Acesta stătea presat pe metalul şi structurile compozite care îl susţineau. Două dintre tulpinile-ochi se curbaseră astfel încât erau acum îndreptate spre ea.

– Domnule ambasador, vă mulţumesc pentru vizită, spuse Justine.

– Suntem încântaţi să vă vizităm, răspunse ambasadorul cu vocea ca o bolboroseală şoptită venind de la branhia subţire a unui vocalizator situat între tulpinile-ochi.

Un difuzor de pe margine bubui către Justine răspunsul tradus în limba engleză de procesoarele saniei.

– Casa mea vă urează bun venit! spuse ea, amintindu-şi procedura formală.

O altă tulpină-ochi a ambasadorului se curbă ca să se holbeze la Kazimir.

– Sunteţi comandantul uman al Marinei.

– Corect, spuse Kazimir. Mă aflu aici, aşa cum aţi cerut.

– Mulţi dintre verii mei strămoşi de cuib s-au luptat în asaltul Fandola. Picături fine de salivă ţâşniră din fanta ambasadorului, fiind absorbite de găurile de scurgere din gulerul său de sprijin.

– Sunt sigur că s-au luptat cu onoare.

– Onoare pe dracu’! Ne-am fi bucurat de victoria asupra viermilor ălora de Hancheri, dacă nu aţi fi intervenit în acea zi.

– Noi suntem prieteni cu specia Hancher. Atacul vostru a fost nechibzuit. V-am avertizat că nu ne vom abandona prietenii. Nu asta este calea noastră.

A patra tulpină-ochi se întoarse către Kazimir.

– Dumneata în persoană ai avertizat Imperiul, comandante?

– Corect.

– Trăieşti de atât de mult timp. Nu mai eşti deloc natural.

– Acesta este motivul pentru care sunteţi aici, domnule ambasador, ca să mă insultaţi?

– Exageraţi. Subliniez doar evidenţa.

– Noi nu ne ascundem de ceea ce este evident, spuse Justine. Dar nu suntem aici, astăzi, pentru a face speculaţii despre ceea ce a fost. Vă rog, intraţi, domnule ambasador.

– Sunteţi prea bună.

Justine păşi în holul de la intrare cu sania ambasadorului alunecând în spatele ei. Reuşea cumva să păstreze distanţa, nu prea aproape ca să fie ostentativ nepoliticos, dar suficient de aproape pentru a fi deconcertant.

Pictograma lui Kazimir clipi lângă cea a lui Gore în vederea ei periferică.

– Ştii, îi spuse el, Ocisenii începură să-şi picteze săniile în negru numai după ce au aflat că pe oameni îi nelinişteşte întunericul.

– Dacă asta-i tot ce le-a venit în minte să facă, e o minune că specia lor a supravieţuit erei fisiunii, răspunse ea.

– N-ar trebui să ne grăbim să ne batem joc de ei, spuse Gore. Oricât de mult i-am ironiza, au un imperiu şi i-ar fi distrus pe Hancheri dacă nu am fi intervenit noi.

– Mi-ar fi greu să găsesc în asta un indiciu al superiorităţii, le spuse Justine. Şi, cu siguranţă, nu sunt o ameninţare pentru noi. Nivelul lor de tehnologie este la ani-lumină distanţă de cultura Înaltă, fără să mai vorbim de ANA.

– Da, dar acum au doar o singură politică, aceea de a dobândi o tehnologie mai bună, în special tehnologie de armament. Un procent consistent din bugetul de expansiune al Imperiului este orientat către construirea de nave de explorare cu rază lungă, în speranţa că vor da peste o lume ai cărei locuitori au trecut în starea postfizică, iar ei se pot servi din ceea ce eventual a fost lăsat în urmă.

– Să sperăm că nu vor întâlni niciodată un imuabil Prime.