prin evenimente istorice. Mai degrabă, ele sunt expresii ale unui sistem perfect coerent, deşi acţionează la nivelul inconştientului. În ultimă instanţă, este vorba de o structură a vieţii şi Lévi-Strauss afirmă că aceasta este identică cu structura meateriei. Altfel spus, nu există soluţie de continuitate între polarităţile şi opoziţiile percepute la nivelul materiei, vieţii, inconştientului, al limbajului sau al organizării sociale şi acelea percepute la nivelul creaţiilor mitologice şi religioase. Sociologismul şi istoricismul sunt înlocuite de un reducţionism materialist mult mai ambiţios, deşi mult mai stabil, decât materialismul pozitivist sau clasic“(ed.cit., pp.206-207). Pentru o înţelegere asemănătoare cu cea a lui Eliade, aş spune axiomatică şi metafizică a mitului şi a mentalităţii primitive, a simbolismului şi a folclorului chiar, sunt de consultat eseurile lui Ananda K. Coomaraswamy, The essential Ananda K. Coomaraswamy, edited by Rama P. Coomaraswamy, World Wisdom, 2004. Există, în mod evident, o subtilă legătură între cei doi, Eliade păstrând o admiraţie adâncă pentru Coomaraswamy până la sfârşit. Pentru punctul de vedere al lui Raffaele Pettazzoni vezi Raffaele Pettazzoni, Essays on the History of Religions, E.J. Brill, Leiden, 1954.

1033 Aspectele mitului, ed.cit., pp. 5-6. Vezi aici şi contribuţia lui Douglas Allen, capitolul „Structura mitului“ din Mit şi religie la Mircea Eliade, ed.cit. pp. 225-260.

1034 Ibid., pp.106-107.

1035 Jung va nota în Amintiri, vise, reflecţii: „Necesitatea exprimării mitice este satisfăcută dacă avem o concepţie care explică suficient sensul existenţei omeneşti în cosmos – o concepţie care izvorăşte din totalitatea sufletului, adică din cooperarea dintre conştient şi inconştient. Lipsa de sens împiedică plenitudinea vieţii şi în consecinţă înseamnă boală. Sensul face să devină suportabile multe, poate chiar totul. Nici o ştiinţă nu va înlocui vreodată mitul, şi un mit nu se poate face din nici o ştiinţă. Căci nu „Dumnezeu“ este un mit, ci mitul este revelaţia unei vieţi divine în om. Nu noi inventăm mitul, ci el ne vorbeşte ca un „Cuvânt al Domnului“. „Cuvântul Domnului“ vine la noi, iar noi n-avem nici un mijloc spre a distinge dacă şi cum diferă de Dumnezeu“, Carl Gustav Jung, Amintiri, vise, reflecţii, consemnate şi editate de Aniella Jaffé, Humanitas, Buc., 1996, pp. 340-341.

1036 Ibid., p. 131. De menţionat aici paralelismul concluziilor eliadiene cu cele ale lui Ernst Cassirer din: Filozofia formelor simbolice. Gândirea mitică, vol. 2, Paralela 45, 2008.

1037 Casirrer, angajat în ceea ce el a numit o „fenomenologie critică“, notează: „ …fenomenologia critică a conştiinţei mitice nu va putea porni nici de la divinitate, drept fapt originar metafizic, nici de la omenire drept factor empiric, ci ea va căuta să înţeleagă subiectul procesului cultural, exclusiv „spiritul“, în actualitatea sa pură, în varietatea formelor sale şi să determine norma imanentă pe care o urmează fiecare dintre aceste forme“, E. Casirrer, op.cit. p. 31.

1038 Eliade scrie în Mituri, vise şi mistere, cap.V: „Ca să reuşească în intreprinderea sa, istoricul religiilor nu este obligat să se pronunţe asupra autenticităţii cutărui sau cutărui caz precis de levitaţie, nici să-şi limiteze ancheta la studiul condiţiilor în care cutare caz se poate realiza; orice credinţă în „zborul magic“, orice rit de ascensiune, orice mit comportând motivul unei comunicări posibile între Cer şi Pământ sunt la fel de preţioase pentru istoricul religiilor; iecare reprezintă în sine un document spiritual de o inestimabilă valoare, căci aceste mituri, rituri şi credinţe exprimă în acelaşi timp situaţii eistenţiale ale omului în Cosmos şi trădează nostalgiile şi dorinţele sale obscure. Într-un anumit sens toate aceste fapte sunt reale pentru istoricul religiilor căci fiecare reprezintă o experienţă spirituală autentică în care sufletul uman se află profund angajat“, Mircea Eliade, op.cit. p. 191.

1039 Ibid., p. 132.

1040 Iată interpretarea lui Guénon pentru simbolism: „Dacă Logosul este Gândire în interior şi Cuvânt în exterior, şi dacă lumea este efectul Cuvântului divin rostit la originea vremurilor, întreaga natură poate fi considerată ca un simbol al realităţii supranaturale. Tot ceea ce este, sub orice formă, avându-şi principiul în Intelectul divin, traduce sau reproduce acest principiu în maniera sa şi conform ordinului său de existenţă; şi astfel, de la un ordin la altul, toate lucrurile se înlănţuiesc şi îşi corespund pentru a contribui la armonia universală şi totală, care este o reflectare a Unităţii divine înseşi. Această corespondenţă este adevăratul fundament al simbolismului şi, din această cauză, legile unui domeniu inferior pot fi întotdeauna considerate ca simbolizând realităţile unui ordin superior, unde îşi au raţiunea lor profundă, care le este, în acelaşi timp, principiu şi scop“, René Guénon, „Verbul şi simbolul“, Simboluri ale ştiinţei sacre, Humanitas, Buc., 1997, p.18. Vedem aici numai o deosebire de grad între discursul eliadian şi discursul „tradiţionalist“, simbolul fiind pentru ambele discursuri fundamental pentru înţelegerea şi existenţa umană în orizontul sacrului.