Camera nu avea ferestre, iar pereții erau tapetați cu hărți ale Franței. Era totuși mai mare decât cușca de iepuri în care fusese intervievată în Carlton Gardens, deși biroul îndreptat spre ușă era dintr-un placaj grosolan și toate scaunele erau nenorociri din alea pliante din metal și pânză. Unde dracului dispăruseră toate scaunele ca lumea după ce începuse războiul?

Singura persoană din cameră era un bărbat înalt și îngust în umeri, cu o mustață deasă, care stătea în spatele biroului, cu o ceșcuță în mână. În spațiul dintre el și perete era un cărucior cu un ceainic, încă o ceșcuță cu farfuriuță și o farfurie cu niște biscuiți amărâți. Studia un dosar și își ridică privirea scurt ca să se uite la ea. Nu o invită să ia loc. Aerul duhnea a tutun stătut.

– Garrow, ți-am spus că am nevoie de recruți, nu de bețivani bătuți.

Nancy clipi.

– Războiul i-a căsăpit pe ăia mai buni, domnule, răspunse Garrow.

Se duse spre cărucior și își turnă o ceașcă de ceai. Cum pot englezii să bea atâta ceai?

– Nici nu e așa drăguță ca-n poze, spuse omul din spatele biroului, întorcând încă o foaie.

– Sunteți foarte simpatici, băieți, răspunse Nancy, zâmbind dulce.

– Poate o valorificăm ca secretară, mai adăugă omul de la birou, oftând. Mai știe cum să stenografieze?

Întoarse încă o pagină, iar asta o enervă pe Nancy. Dosarul o enervă. Scoase bricheta din poșetă și se duse la birou, se aplecă peste el și, cu același zâmbet dulce încremenit pe față, dădu foc dosarului. Omul care îl ținea în mână se uită alarmat la el vreo trei secunde bune, astfel încât flăcările îl cuprinseseră bine, apoi îl aruncă pe jos în fața lui Garrow. Acesta îl călcă cu piciorul, apoi luă ceainicul și îl vărsă peste paginile fumegânde. Frunzele de ceai căzură pe podea cu un pleoscăit plăcut.

Urmă o lungă pauză în care ambii bărbați se uitară la rămășițele ude și carbonizate ale dosarului. Nancy își băgă bricheta la loc și închise poșeta cu un clic.

– N-a mai făcut nimeni asta până acum, spuse omul de la birou. Se ridică în picioare și îi întinse mâna. Madame Fiocca, bine ați venit la Departamentul pentru Operațiuni Speciale. Eu sunt colonelul Buckmaster, directorul Secțiunii Franceze.

– Franța este pierdută, în cazul ăsta, răspunse Nancy. Pe de altă parte, având în vedere că Henri este reținut de Gestapo momentan, o să folosesc numele de dinainte de căsătorie. Wake.

– Cred că i-am rănit sentimentele, domnule, spuse Garrow. Ia un loc, Nancy.

Nancy simți o undă de râs în vocea lui. Ezită, dar se așeză, ce altceva putea face.

– Garrow îmi spune că vreți să luptați, zise Buckmaster, așezându-se din nou. E adevărat?

– Da.

– Bun. Scoase o pipă lungă din buzunar și începu s-o umple. Spre deosebire de Forțele Franceze Libere, noi suntem dispuși să-ți dăm o șansă. Churchill vrea ca DOS să dea foc Europei și, având în vedere mica dumneavoastră demonstrație, cred că v-ați potrivi foarte bine.

Nancy nu spuse nimic.

– Deci, ați locuit în Franța de când aveați douăzeci de ani...

– Am fost reporter pentru publicațiile Hearst.

Buckmaster dădu din mână.

– Da, proză cam slăbuță, dar e clar că ați călătorit mult prin țară. După care v-ați folosit de averea soțului dumneavoastră, Henri Fiocca, pentru a dezvolta o rețea în Marsilia și v-ați spus Șoarecele Alb.

Faptul că dosarul devenise un gunoi umed pe podea nu părea să-l pună pe Buckmaster în dificultate. Nancy avea senzația inconfortabilă că memorase tot dosarul înainte să vină ea.

– Nu-mi spuneam Șoarecele Alb, naziștii îmi spuneau așa.

– Ați omorât vreodată pe cineva, domnișoară Wake? O întrerupse Buckmaster.

– Nu, dar...

– Trebuie să învățați cum să faceți asta, domnișoară Wake. Aveți multe de învățat. Ce credeți că presupune lupta în Franța? Să-i muștruluim bine pe naziști? Oftă cu un zâmbet enervant de trist pe buze. Dacă treceți de antrenament...

– Și asta n-o să fie ușor, adăugă Garrow.

– Corect, nu o să fie.

Ăștia doi erau un duet în toată regula.

– Dacă treceți de antrenament, o să vă trimitem să lucrați cu una dintre celulele Rezistenței din Franța. De-a lungul perioadei scurte în care veți reuși să supraviețuiți va trebui să vă murdăriți de sânge pe mâini și să vă uitați la alții cum mor în chinuri groaznice fără să puteți face nimic ca să-i ajutați. Sunteți absolut sigură că nu preferați să fiți secretară?

Chiar se așteptau să bată în retragere? Să înceapă să tremure-n pantaloni