și să lase bărbații să se lupte? Naziștii îi distruseseră viața. Era o viață pentru care se luptase din greu și pe care o iubea, la fel cum iubea Franța și cum îl iubea pe Henri, trup și suflet. Ce era să facă, să stea acolo să aștepte până când cineva îi aducea totul înapoi, în timp ce ea era ocupată cu dactilografiatul? Se gândi la băiatul din Cartierul Vechi, la Antoine cu pistolul în gură.

– Aș fi mai de folos în Franța.

– Cui, Nancy? Buckmaster renunță la tonul prietenos și se transformă într-o fiară furioasă. Dădu atât de tare cu pumnul în masă, încât ­ceșcuța zornăi. Nancy nici nu tresări. Mie? Angliei? Soțului tău? Nu e o misiune de salvare dintr-un basm. E o luptă brutală pe viață și pe moarte.

Iisuse Hristoase! Cu unii oameni pur și simplu nu te poți înțelege!

– Nu trebuie să-mi spui mie asta, dobitoc condescendent ce ești, spuse Nancy calmă, dar sigură pe ea. Am fost acolo. Cunosc Franța, îi cunosc pe francezi și îi cunosc pe nemți. Știu cum e să te uiți la un om cum moare, să-ți ștergi mâinile de sângele lui și apoi să continui misiunea. Mai știu și că aveți mai mare nevoie de agenți pe teren decât de o secretară nouă, așa că nu mă mai duceți cu zăhărelul și lăsați-mă să-mi văd de treabă.

Bărbatul o studie o clipă și pentru prima oară Nancy se gândi la bărbații și femeile care stătuseră pe scaunul ăla înaintea ei și care spuseseră același lucru. Oare era pe undeva vreo socoteală cu câți dintre ei muriseră, câți rămăseseră în viață, câți dispăruseră pur și simplu în negura războiului? Apoi colțul gurii lui Buckmaster tresări. Deveni unchiul Bucky din nou.

– Bine, Nancy. Te luăm.

Ridică un alt dosar din teancul de lângă el și începu să-l citească.

Garrow se ridică.

– Hai, Nancy, să ne apucăm de acte.

Și cu asta, basta! Nancy îl urmă pe Garrow afară din cameră spre biroul lui de lângă ușa de la intrare. Luă încă un nenorocit de dosar de pe birou și scoase vreo zece foi dactilografiate. Ea luă un stilou și semnă unde i se arătă, fără să citească, în timp ce el vorbea.

– Oficial, vei fi angajată ca asistentă medicală. Vei primi documentele la adresa din Picadilly și e foarte probabil că o să pleci din Londra într-o săptămână, așa că să nu-ți faci planuri.

Puse apoi foile împreună și aproape că o împinse în holul mic și mohorât. În timp ce închidea ușa, Nancy observă că dăduse scurt din cap către domnișoara Atkins de la recepție. Indiferent ce mai dorise să adauge, care dintre miile de întrebări sau replici istețe care îi zornăiau prin cap, nu află niciodată. Ușa se închise, iar Nancy, ușor confuză și fără nici cea mai vagă idee despre ce altceva să facă, se îndreptă spre scări.

– Hei, Nancy!

Se întoarse. Domnișoara Atkins îi aruncă ceva, iar Nancy îl prinse. Era un ruj.

– Se cheamă V de la Victorie, Elizabeth Arden. Bine ai venit la noi!

Partea a II-a. Arisaig, Inverness-Shiere, Scoția, septembrie 1943

Capitolul 18

Prima zi de antrenamente fu cea mai grea pentru că se bucurase teribil de tare să fie acolo. Săptămânile care trecuseră de la interviul cu Buckmaster fuseseră ca o tortură – așteptase, tot asaltându-l pe poștaș, și îi fusese frică să iasă din casă ca nu cumva să sune telefonul.

Într-un final, hârtiile – mai multe hârtii – sosiseră. Își făcuse bagajul conform instrucțiunilor, completase cuponul de călătorie și, după ce îi trimisese lui Campbell o înștiințare cu noua ei adresă de contact, așa cum i se indicase, spunându-i să-i păstreze apartamentul, plecase în Scoția.

Sosirea fusese în regulă. Instructorul cu care se întâlnise în gară o dusese cu mașina la ora asfințitului de sfârșit de vară scoțiană. Părea de treabă. Tabăra era cabana de vânătoare a unui aristocrat, la marginea unui lac, înconjurat de piscuri grandioase, albastre în ceață, iar apusul – cu cerul pătat de nuanțe de roz și mov – era spectaculos. Era singura femeie din grup, îi spusese instructorul, uitându-se la ea pieziș, iar ea ridicase din umeri. Se obișnuise să fie singura femeie într-un grup de bărbați după ce fusese corespondent la Paris. Înțelegea bărbații. Încercase să protesteze când o conduseseră la o cameră de cazarmă goală, dar ei nu se sinchisiseră. Era exclus s-o lase să se tragă de șireturi cu băieții.

Totuși, a doua zi dimineața la ora șase, când se prezentă la primul antrenament, în echipament sportiv, o făcuse cu bucurie. Apoi îl văzu pe roșcat și el pe ea. Vreo doi bărbați dădură mâna cu ea sau o salutară destul de prietenos. Însă înainte ca sergentul care dirija antrenamentul să sosească, roșcatul adunase deja o bisericuță în jurul lui, care se uitau la ea și râdeau.

Roșcovanul se freca la ochi de parcă plângea.

– Of, vai, mi-am pierdut poșeta, îl auzi zicând într-o miorlăială pițigăiată. Vă rog, nu mergeți voi să mi-o aduceți?

După care mai scoase câteva