Ar fi trebuit să se ducă și să-i mute rânjetul ăla la spate fix în secunda aia și să le spună ce căcăcios plângăreț fusese când traversaseră munții, dar exact când începu să-și încleșteze pumnii, apăru sergentul. S-o facă oricum? Nu, ar da-o afară înainte să înceapă. Apoi ar fi trebuit să meargă la Buckmaster și să se roage de el să-i dea de lucru ca secretară, iar asta ar fi distrus-o. Răbdare, Nancy.

– Domnule Marshall, sunteți gata? întrebă sergentul, iar roșcatul rânji și se liniști.

Deci așa îl chema.

Nancy știuse că o să doară la alergat, dar nu își putuse imagina că atât de rău. Crezuse că toată hoinăreala și tot mersul pe bicicletă cu componente de radio și mesaje o antrenaseră, dar jumătate din cei de acolo erau în armată deja și făceau antrenamente de ani buni. Ea de-abia reuși să țină pasul, ieși a treia din coadă – niciodată ultima, dar suficient de în urmă încât să-l audă pe sergent țipând la codașii din spatele ei. Sergentul era un omuleț ciudățel, pătrățos, cu vreo cinci centimetri mai scund ca Nancy, dar aparent fusese făcut de Dumnezeu ca să alerge pe dealuri de parcă se plimba liniștit pe stradă. Cum putea omul ăla să aibă atâta aer în plămâni?

După vreo douăzeci de minute, sau poate trei, sau poate o oră și jumătate – Nancy pierdea foarte repede socoteala minutelor când nu putea respira – observă că Marshall, care începuse în capul coloanei, se prelinge spre coadă, lăsându-i pe alții să i-o ia înainte. Curând, ajunse să alerge lângă ea. Îi aruncă un rânjet scurt și preț de o clipă imbecilă Nancy crezu că o să-i ceară scuze.

– Deci, numele tău e Nancy? spuse el. Ești bine?

– Bine.

Era un chin să vorbească, dar măcar atât reușise să zică.

– Probabil ți-e foarte greu... Dobitocul nici măcar nu gâfâia. Mai trebuie să cari și țâțele alea imense cu tine.

Spusese asta destul de tare încât să atragă privirile și rânjetele celorlalți bărbați din jur. Apoi își duse mâinile în față, îmbrățișând o pereche de sâni imaginari cu o expresie de durere și chin, cu limba scoasă și făcându-și sânii imaginari să sară.

– Du-te dracu’, îi spuse Nancy.

Nu era o replică foarte originală, dar măcar era scurtă.

Îi puse piedică, prinzând-o în aer și aruncând-o în nămol. Nancy căzu rău, cu fața la pământ. I se tăie răsuflarea. Își săltă capul și îl văzu alergând cu ușurință înapoi în fruntea grupului. Ceilalți alergători trecură pe lângă ea.

– Hai, sus, Wake!

Sergentul veni deasupra ei. Fugea pe loc.

– Eu...

– Ridică-te odată!

Ea se ridică în genunchi, iar apoi în picioare. Avea tricoul negru de noroi și îi stătea lipit de ea. Părul i se lipise de față și simțea sânge pe obraz.

Sergentul o privi cu un ochi critic.

– Hai, că nu mori. Acum, aleargă.

Așa făcu. Termină ultima, desigur. Nu putuse să recupereze timpul pe care îl pierduse, iar apoi, pentru că trebuise să facă duș, întârzie la primul curs. Își ceru scuze și se duse să caute un loc liber. Marshall și noua lui clică de lingușitori zâmbăreți strânși în jurul lui își ștergeau lacrimile imaginare de la ochi.

Ăsta fu doar începutul. La cursele cu obstacole care urmară se găsea mereu cineva care să o dea jos de pe bârnă din greșeală sau care să o calce pe mână când se înghesuiau să urce plasa de sfoară. Chicotitul deveni un bâzâit constant în urechile ei, o urmărea din sala de mese până la terenul de antrenament și la sala de cursuri. Strângea din dinți și îndura.

După a treia alergare, pe care reuși s-o termine fără să fie acoperită de noroi, sergentul o chemă deoparte și îi întinse o rolă de bandaje și niște ace de siguranță.

– Anul trecut am mai avut o fetișcană aici care fusese binecuvântată cu sâni mari, Wake, îi spuse el. Se bandaja înainte să iasă la alergat. Zicea că asta îi dădea mai multă susținere decât un sutien.

Se înroșise până în vârful urechilor când spusese sutien, dar avea dreptate. Ajuta.

Camera fusese golită de toată mobila antebelică. Zonele decolorate de pe perete indicau locurile în care fuseseră tablouri în acele zile inimaginabile. Lui Henri locul i-ar fi plăcut. Probabil fusese cândva plin de fotolii de piele și cărți vechi. Acum, singurele piese de mobilier erau o masă de metal, scaunele pliante de metal și două dulapuri de acte gri metalizat, ca de obicei. Și individul ăsta. Ținea o foaie mâzgălită cu cerneală și se uita la ea pe deasupra.

– Ce vedeți?

– O pată de cerneală și pe dumneavoastră cum vă holbați la mine, răspunse ea, băgându-și mâinile în buzunare și întinzându-și picioarele în față.

Nu