era foarte confortabil, dar nu voia să stea ca o școlăriță cuminte în fața omului ăstuia. Un psihiatru. „Aburistologi“ li se spunea aici. Până și instructorii le spuneau așa.

Dădu drumul unui colț al foii, ca să-și noteze ceva.

– Acum chiar că irosiți cerneala.

Se întoarse să se uite pe geam. Un grup de bărbați erau conduși spre parcare, îmbrăcați în echipament de sport. Doamne, ar fi preferat să meargă cu ei în sus pe munte prin pișatul ăla de ploaie decât să fie aici.

– Acesta este un test, Nancy, spuse psihiatrul. Sănătatea mintală e la fel de importantă ca și cea fizică. Poate chiar mai importantă când ești pe teren. Ce vezi?

– Un dragon.

El zâmbi fără căldură și lăsă jos foaia. Ești al treilea recrut din secțiunea ta care spune asta. N-ai destulă imaginație încât să inventezi altceva?

Ea dădu din umeri și își încrucișă gleznele.

– Bine atunci. Hai să-ncercăm metoda tradițională. Povestește-mi despre Australia. Despre copilăria ta.

Nancy clipi. De câte ori nu-i spusese instructorul să aibă o poveste de acoperire, iar ea uitase complet să se pregătească pentru tipul ăsta. La naiba! Era acolo, din nou, în casa mamei ei. Frații ei mai mari plecaseră, așa că rămăseseră doar ele două. Nu-și vorbeau. Nu putea să-și amintească nici măcar o conversație cu mama ei. Doar predici. Cum că Nancy era urâtă, proastă, păcatul cu față de om.

– Eram foarte fericită.

– Aveai prieteni mulți? o întrebă Timmons, luând notițe în continuare.

– O mulțime, răspunse Nancy.

Simțea arșița soarelui pe drumul spre casă și cum mergea din ce în ce mai încet pe măsură ce se apropia de casa ponosită cu șindrile. Maică-sa o aștepta. Nu cu dragoste sau căldură, ci cu încă un monolog de plângeri și acuzații, piperat cu citate din Biblie. Totul era vina lui Nancy, iar Nancy era o pedeapsă de la Dumnezeu, deși doamna Wake nu putea să înțeleagă ce făcuse ca să merite un copil atât de urât, de nenatural și de obraznic.

– Și ce poți să-mi spui despre părinții tăi?

Timmons își ținea capul într-o parte ca papagalul macaw din magazinul de animale din drum spre școală. Lui Nancy mereu i se păruse că și papagalul o judeca.

– Foarte, foarte fericiți, spuse Nancy cu cel mai bun accent englezesc al celor din clasa de sus.

Timmons oftă.

– Și-atunci de ce tatăl tău și-a abandonat soția și cei șase copii? Tu câți ani aveai? Cinci? L-ai mai văzut de atunci?

– Ea l-a alungat, spuse Nancy înțepat. Ceilalți plecaseră deja de-acasă și ea era rea și bigotă și el n-a mai suportat.

– Deci, a fost vina ei?

Ce treabă aveau toate astea? Toate antrenamentele alea de tragere instinctivă și de la șold mergeau bine. Ar fi vrut rău de tot să-l împuște pe dobitocul ăsta; simțea o mâncărime în vârful degetelor.

– Normal că a fost vina ei. Tati era un prinț. Era haios și blând și mă adora.

Asta era adevărat. Simțise iubirea lui și doar cu ajutorul acelei amintiri rămăsese întreagă la cap până îl cunoscuse pe Henri.

Timmons scria din nou.

– Dar nu suficient încât să te ia cu el.

Asta o lovi ca un pumn în stomac.

– A rămas până când toți ceilalți copii au plecat de acasă, dar n-a putut să facă la fel și pentru tine, așa-i?

Unu. Doi. Două pocnituri. Dobitoc blondin, mic și chelios. Nu spuse nimic.

– Ți-ai luat proverbialul zbor la șaisprezece ani, ți-ai convins doctorul de familie că ai optsprezece ani ca să-ți poți lua pașaport și ai fugit. Deci, erai o fetiță foarte întreprinzătoare, te pricepeai să învârți bărbații pe degete.

Cum dracului descoperiseră lucrurile astea? Și ce dacă făcuse asta? Chiar făcuse un succes din asta. Își făcuse prieteni, învățase o meserie, se distrase pe cinste și după aia se îndrăgostise de Henri, cireașa de pe tortul vieții ei.

– Numai un fraier ar fi stat în casa aia să fie chinuit.

Medicul își puse mâinile la ceafă și își trase coatele înapoi ca să-și întindă spatele. Avea gâtul complet expus, la fel și părțile din lateral. Cu ce învățase Nancy în ultimele săptămâni, putea să-l omoare într-o clipă, iar acel oftat trist și obosit să fie ultima lui gură de aer.

– Și totuși, iată-te aici, Nancy.

– Ce?

– Jumătate din oameni te urăsc și te chinuie în continuu. Și totuși, rabzi.

Ea își trase picioarele sub ea din nou și se aplecă peste birou spre el.

– Pentru că vreau să-i văd