pe naziștii ăia de rahat pedepsiți. E simplu. I-am observat. În Austria, în Franța. Sunt niște jeguri. Trebuie stârpiți, eu trebuie să-i stârpesc. Îi puse un deget pe carnețel. Acum ștergeți „rahat“, mai băgați niște pompă și patriotism, notați și haideți să-ncheiem. Sunteți mulțumit?

O privi fix în ochi și Nancy dădu înapoi.

– Tu trebuie să stârpești naziștii, nu-i așa, Nancy? Bănuiesc că toți o să-ți fim foarte recunoscători. Dar tu faci parte dintr-o echipă, dintr-o armată, dintr-o țară.

Oftă iar. La dracu’, era enervant rău.

– Poate ești un agent bun, Nancy. Secțiunea D are nevoie de oameni care să gândească independent, dar trebuie să înțelegi că faci parte din ceva mai mare decât tine. S-ar putea să te șocheze, dar războiul nu e despre tine.

Of, hai, gata odată!

– Crezi că fac asta pentru că sunt nervoasă că tati m-a părăsit și mami credea că sunt un broscoi întunecat care stă tot timpul cu fundul pe viața ei?

El se uită pieziș la pata de cerneală.

Chiar arăta un pic ca un broscoi, nu-i așa? Ce chestie! Iar își notă ceva.

– Nancy, ascultă-mă. Cred că tu simți că ai nevoie de suferința de aici, de suferința care, cel mai probabil, te așteaptă în Franța, poate nu o faci conștient, dar o faci. Că o meriți. Că ești un monstru așa cum îți spunea mama ta.

Nancy își încleștă pumnii în buzunare. Simțea cum i se strâng mușchii în maxilar.

– Chiar vă plătesc pentru asta?

Când era mică și lucrurile se înrăutățeau, se ascundea în spațiul îngust de sub casă și citea Anne de la Green Gables, în lumina aprigă a soarelui, filtrată printre scândurile verandei, până când se scurgea toată durerea și furia din ea. În continuare era romanul ei preferat. Singurul roman care îi plăcuse vreodată, de fapt. Lăsa jos cartea și le lăsa acolo pe toate, toată furia, și frica, și ura de sine, sub casă. Era sigură că într-o zi o să arunce casa în aer; toate acele sentimente putrede pe care le lăsase să se împută sub verandă o să se aprindă și BUUUM! Dispărea tot. Apoi împlinise șaisprezece ani și o mătușă îi trimisese din senin un cec, iar ea decisese că nu mai poate aștepta explozia, așa că lăsase toate rahaturile alea în urmă. Acum, luase tot ce-i spusese Timmons, le pusese pe toate într-o pungă de hârtie și le îndesase acolo.

Își umezi buzele, după care vorbi încet, rezonabil, de parcă ea și doctorul Timmons aveau o conversație despre autobuzele din Londra la un cocktail.

– V-ați gândit vreodată să vă ridicați de la birou și să luptați, doctore Timmons?

El ridică o sprânceană.

– Deci, așa, Nancy? Bine, bine. Își notă iar ceva și mai oftă o dată. Fă-mi măcar un favor, Nancy. Încearcă, te rog, să nu omori pe nimeni cu rahaturile tale egocentriste. Poți pleca.

Capitolul 19

Ieși de acolo cu capul sus, normal, dar se simți cumva goală pe dinăuntru tot restul dimineții. Unul dintre instructori, despre care credea că o place, o făcu cu ou și cu oțet după ce identificase greșit însemnele unui ofițer de tanc german. Mai rău, instructorul profită de greșeala ei ca să le explice tuturor cum genul ăsta de greșeli îi poate costa viața. De-abia reuși să-și păstreze calmul în timp ce el tot turuia despre cum se aștepta la mai mult din partea ei, cum toți se așteptau la mai mult și despre morțile macabre și chinuitoare care îi așteptau pe ea și pe toți cei care vor lucra cu ea dacă mai face greșeli din astea.

La cină, stătu singură. Marshall îi lăsă o foaie de hârtie alături, cu un desen primitiv și infantil, înfățișând un bărbat ce purta o șapcă de ofițer de Gestapo și către care era îndreptată o săgeată pe care scria cu litere mari „NAZIST RĂU“. Jigodie ridicolă! Mototoli hârtia și o aruncă în el, iar el și bisericuța lui începură să chicotească. Urmară șoapte, râsete, priviri fixe. Își dorea cu ardoare să-i scoată ochii ăia de șarpe. Se întoarse la mâncarea ei. Un cotor de măr trecu pe lângă capul ei și ateriză în sosul rece al chestiei pe care o mânca, ce o fi fost. Ce lături erau în locul ăsta! Se întoarse roată, dar Marshall și haiducii lui plecaseră deja. În schimb, un bărbat ceva mai în vârstă, înalt și slăbuț, care stătea pe banca din spatele ei, ridică din umeri către ea.

– Cred că aruncă cu mere pentru că sunt încă supărați pe Eva. Îi întinse mâna și făcură cunoștință. Eu sunt Denis Rake, dar prietenii îmi spun Denden.

Nici o remarcă deșteaptă, nici un râs înăbușit, nici o privire vicleană care s-o măsoare din cap până-n picioare. Era bine.

– Bei ceva, Denden?

Nancy fu surprinsă cât de ușor era să aduci alcool aici și cât de ușor era să faci rost de și mai mult. De-abia în a treia săptămână în nord își dădu seama