mare număr pe ţărmurile Mediteranei. Din fibrele acestea, care sînt foarte moi şi călduroase, se ţeseau pe vremuri stofe, ciorapi, mănuşi. Echipajul de pe Nautilus putea deci să se îmbrace după plac, fără ajutorul bumbacului, al oilor sau al viermilor de mătase de pe pămînt.

După ce m-am îmbrăcat, m-am dus în salon. Acolo nu era nimeni.

M-am afundat în studiul comorilor de scoici aflate din belşug în vitrine. Am frunzărit de asemenea ierbarele pline de cele mai rare plante marine, care, cu toate că erau uscate, îşi păstraseră minunatele lor culori. Îmi petrecui astfel întreaga zi, fără să-l întîlnesc pe căpitanul Nemo. Obloanele salonului nu s-au deschis nici ele, poate pentru ca să nu ne plictisim prea repede de frumuseţile pe care le-am putea vedea.

Nautilus înainta mereu spre est-nord-est, cu o viteză de douăsprezece mile, la o adîncime între cincizeci şi şase şi şaizeci de metri.

A doua zi, 10 noiembrie, am stat din nou singuri. N-am zărit nici un om din echipaj. Ned şi Conseil îşi petrecură întreaga zi cu mine. Lipsa de neînţeles a căpitanului îi mira şi pe ei. Se îmbolnăvise, oare, omul acela neobişnuit? Sau voia să-şi schimbe planurile în privinţa noastră?

După părerea lui Conseil, ne bucuram de o libertate deplină şi aveam o hrană aleasă. Gazda noastră nu-şi călca cuvîntul. Nu aveam de ce ne plînge, şi, dealtfel, chiar ciudăţenia sorţii noastre ne despăgubea cu peripeţii atît de straşnice, încît nu aveam încă nici un drept să-l învinuim pe căpitan. În ziua aceea am început să scriu jurnalul întîmplărilor prin care treceam, ceea ce mi-a dat posibilitatea să povestesc totul cu cea mai mare exactitate şi, amănunt curios, îl scriam pe o hîrtie fabricată din zosteră marină. În zorii zilei de 11 noiembrie, aerul proaspăt care se răspîndise în vas mă făcu să înţeleg că ne-am ridicat din nou la suprafaţa apei pentru reîmprospătarea proviziilor de oxigen. Mă îndreptai către scara principală de unde urcai pe punte.

Era ora şase. Cerul se acoperise de pîclă, apele cenuşii, dar liniştite, abia dacă se clătinau ici, colo. Îl voi întîlni oare pe căpitanul Nemo? Nu l-am zărit decît pe cîrmaci, închis în cabina sa de sticlă. Aşezat pe bulbucătura făcută de învelişul luntrii, am respirat cu nesaţ aerul proaspăt şi sărat. Încetul cu încetul, pîcla se topi sub razele soarelui, care se revărsau dinspre răsărit. În lumina lor, marea păru că se aprinde, ca o dîră de pulbere. Norii, împrăştiaţi pe cer, prinseră să se coloreze în tonuri minunate. Privind «limbile de pisică», nouraşii aceia albi şi încreţiţi, mi-am dat seama că va bate vîntul pînă seara.

Dar ce putea să însemne vîntul pentru Nautilus, căruia nu-i păsa nici de furtuni!

Admiram deci răsăritul soarelui, atît de vesel şi de înviorător, cînd auzii paşii cuiva care se urca pe punte.

Mă pregăteam să-l salut pe căpitanul Nemo, dar nu era el, ci secundul său, pe care-l mai văzusem cu prilejul primei vizite a căpitanului. Acesta înainta fără să pară cît de cît că mă vede, după care, potrivindu-şi la ochi o lunetă puternică, scrută cu cea mai mare atenţie orizontul. Cînd îşi termină cercetarea, se apropie de panou şi rosti o frază pe care o redau întocmai. O ţin minte, fiindcă am mai auzit-o apoi de nenumărate ori, rostită în aceleaşi împrejurări. Iat-o:

Nautron respoc lorni virch.

N-am priceput niciodată ce voiau să spună cuvintele acestea.

Secundul coborî. Pentru că îmi închipuiam că Nautilus îşi va reîncepe călătoria pe sub ape, am coborît şi eu, mergînd apoi de-a lungul coridoarelor spre camera mea.

Aşa se scurseră cinci zile. Mă urcam în fiecare dimineaţă pe punte unde auzeam aceeaşi frază, rostită de acelaşi om. Pe căpitanul Nemo nu-l întîlnii însă.

Credeam că n-am să-l mai revăd, cînd, în dimineaţa de 16 noiembrie, intrînd împreună cu Ned şi Conseil în camera mea, am găsit pe masă o scrisoare.

Am deschis-o nerăbdător. Literele puţin ascuţite şi amintind oarecum scrierea gotică arătau firea cinstită a celui care le scrisese.

Am citit următoarele:

 

Domnului profesor Aronnax,

de pe bordul lui Nautilus

16 noiembrie 1867.

Căpitanul Nemo invită pe domnul profesor Aronnax la o vînătoare, care va avea loc mîine dimineaţă în pădurile sale din insula Crespo. Sperăm că nimic nu-l va împiedica pe domnul Aronnax să ia parte, împreună cu tovarăşii săi, la această vînătoare la care este aşteptat cu multă plăcere.

Comandantul vasului Nautilus

Căpitanul NEMO

 

— O vînătoare! se miră Ned.

— Şi încă în pădurile sale din insula Crespo! adăugă Conseil.

— Deci individul binevoieşte să pună piciorul şi pe pămînt? reluă Ned Land.

— Aşa se pare, spusei eu, recitind scrisoarea.

— Bine, trebuie să primim, mormăi canadianul. După ce punem piciorul pe pămînt, vom vedea noi ce e de făcut. Dealtfel, mi-ar prinde bine să mănînc nişte vînat proaspăt.

Fără să caut a înţelege cum se putea împăca ura arătată de căpitanul Nemo pentru continente şi insule cu invitaţia sa la o vînătoare în pădure, mă mulţumii să spun:

— Să vedem mai întîi ce-i cu insula Crespo.

Căutînd pe hartă, am găsit insula între 32°40' latitudine nordică şi 167° longitudine vestică. Fîşia aceasta de pămînt, care pe vechile hărţi spaniole purta numele de Roca de la Plata, adică «Insula de argint», a fost cercetată în anul 1801 de căpitanul Crespo. Ne depărtasem, aşadar, cu o mie opt sute de mile de punctul nostru de plecare, iar direcţia puţin schimbată a lui Nautilus ne ducea spre sud-est.

Am arătat tovarăşilor mei pe hartă insuliţa aceea, pierdută în mijlocul Pacificului de Nord.

— Dacă uneori căpitanul Nemo merge pe pămînt, le-am spus, cel puţin are grijă să-şi aleagă insulele cele mai pustii.

Ned Land clătină din cap fără să răspundă, apoi plecă împreună cu Conseil. După ce stewardul, liniştit şi mut, îmi servi masa, m-am culcat cu gîndul la ce avea să mai urmeze.

Cînd m-am trezit a doua zi, 17 noiembrie, am simţit că Nautilus stă nemişcat. M-am îmbrăcat în grabă şi am intrat în salonul cel mare.

Căpitanul Nemo mă aştepta acolo. Cînd m-a văzut, m-a întîmpinat salutîndu-mă, după care m-a întrebat dacă vrem să-l însoţim.

Pentru că n-a pomenit nici un cuvînt despre cele opt zile în care lipsise, nu i-am spus nici eu nimic,