— Aş dori însă, adăugai, să vă pun o întrebare.

— Vă ascult, domnule Aronnax, şi, dacă pot, am să vă răspund.

— Cum se face că dumneavoastră, care aţi rupt orice relaţii cu pămîntul, aveţi păduri în insula Crespo?

— Pădurile mele, domnule profesor, nu cer soarelui nici lumină, nici căldură. Nici leii, nici tigrii, nici panterele şi nici alt fel de patrupede nu le străbat. Numai eu le cunosc existenţa. Ele nu cresc decît pentru mine. Nu sînt păduri pămînteşti, ci păduri submarine.

— Păduri submarine?! îl întrebai eu, mirat.

— Da, domnule profesor.

— Şi acolo vreţi să mă duceţi ?

— Întocmai.

— Pe jos?

— Da, şi chiar fără să ne udăm măcar picioarele.

— Şi vom vîna ?

— Desigur.

— Cu arma în mînă?

— Da, cu arma în mînă.

L-am privit pe căpitanul Nemo cu un aer nu prea măgulitor pentru el.

«Pesemne că e cam nebun, îmi spuneam eu. A avut o criză care a ţinut opt zile şi care mai ţine încă. Păcat! îmi plăcea mai mult atunci cînd era ciudat decît acum cînd e nebun.»

Gîndul acesta mi se citea limpede pe faţă, dar căpitanul Nemo păru că nu-l observă şi mă pofti să-l urmez. Am pornit după el, cu aerul unui om care se aşteaptă la orice. Intrarăm amîndoi în sufragerie, unde ni se aduse masa.

— Domnule Aronnax, îmi spuse căpitanul, vă rog să luaţi masa cu mine. În timp ce mîncăm, o să putem sta de vorbă. Ştiţi, dacă v-am făgăduit o plimbare prin pădure, asta nu însemnează că o să găsim şi un restaurant acolo. Mîncaţi bine acum, pentru că pînă la masa viitoare cine ştie cît timp va mai trece.

Am mîncat cu poftă. Ni s-au adus diferite mîncăruri de peşte, felii de holoturia, zoofite foarte bine gătite cu alge, care le dădeau un gust deosebit, ca de pildă: porfiria laciniata şi laurentia prima-fetida. Ca băutură am avut apă curată în care, urmînd exemplul căpitanului, am turnat cîteva picături dintr-un lichior fermentat, extras, după metode folosite în Kamciatka, dintr-o algă cunoscută sub numele de «rodomenia palmata».

La început, căpitanul Nemo mîncă în tăcere. Apoi îmi spuse:

— Domnule Aronnax, cînd v-am invitat să veniţi ca să vînaţi în pădurile mele din Crespo, v-aţi spus că mă contrazic, iar cînd v-am explicat că e vorba de păduri submarine, m-aţi socotit nebun. Vedeţi, domnule profesor, nu trebuie niciodată să judecaţi oamenii cu uşurinţă.

— Dar, credeţi-mă...

— Vă rog mai întîi să mă ascultaţi şi veţi vedea apoi dacă trebuie să mă învinuiţi de nebunie sau de inconsecvenţă.

— Vă ascult.

— Ştiţi tot atît de bine ca şi mine că omul poate trăi sub apă, dacă îşi ia cu el o provizie de aer respirabil. În lucrările submarine, muncitorul se îmbracă într-un costum impermeabil şi îşi acoperă capul cu o cască de metal. Aerul îl primeşte de afară cu ajutorul pompelor şi al regulatoarelor de scurgere.

— Mi-aţi descris costumul scafandrilor, spusei eu.

— Întocmai, dar ţin să adaug că în condiţiile astea omul nu mai este liber. E legat de pompa care-i trimite aer printr-un tub de cauciuc, un adevărat lanţ care-l leagă de pămînt. Dacă şi noi am fi la fel de legaţi de Nautilus, n-am putea merge prea departe.

— Şi ca să fim liberi?... Îl întrebai.

— Vom folosi aparatul Rouquayrol-Denayrouze, inventat de doi compatrioţi de-ai dumneavoastră, dar pe care eu l-am perfecţionat. Cu el vă veţi mişca destul de bine sub apă, fără ca organismul dumneavoastră să aibă ceva de suferit. Aparatul e format dintr-un rezervor de metal gros, în care înmagazinez aer sub o presiune de cincizeci de atmosfere. Rezervorul se prinde pe spate, cu nişte bretele, ca o raniţă. Partea sa de deasupra formează un fel de cutie, în care aerul este menţinut printr-un mecanism de foale şi nu poate să iasă decît la presiunea obişnuită. Aparatul Rouquayrol are două tuburi de cauciuc care, pornind de la cutie, se termină cu un fel de trompă ce acoperă nasul şi gura. Un tub serveşte pentru introducerea aerului pe care îl inspiri, celălalt — pentru ieşirea aerului expirat, şi limba le închide cînd pe unul, cînd pe celălalt, după nevoie. Eu, însă, care înfrunt în adîncul mărilor presiuni din cele mai mari, a trebuit să-mi bag capul, ca şi scafandrii, într-o cască de aramă, de care sînt legate cele două tuburi.

— Înţeleg, domnule căpitan. Dar aerul pe care îl luaţi cu dumneavoastră nu ţine mult şi, de îndată ce nu mai are cincisprezece la sută oxigen, devine irespirabil.

— Fără îndoială; dar, după cum v-am spus, pompele de pe Nautilus îmi dau putinţa să înmagazinez aerul la o presiune extrem de mare, aşa că rezervorul aparatului poate să-mi dea aer respirabil timp de nouă sau zece ore.

— Acum înţeleg totul, îi răspunsei. Aş dori să mai ştiu doar cum vă luminaţi drumul în fundul oceanului.

— Cu aparatul Ruhmkorff, domnule Aronnax. Dacă aparatul pentru respirat se duce în spate, cel pentru luminat se poartă prins la centură şi e compus dintr-o pilă Bunsen, pe care o pun în funcţiune nu cu bicromat de potasiu, ci cu sodiu, de care marea e plină. O bobină de inducţie primeşte electricitatea produsă şi o îndreaptă spre o lanternă de o formă deosebită. În lanternă se găseşte o serpentină de sticlă, care conţine doar un reziduu de gaz carbonic. Cînd pun aparatul în funcţiune, gazul acesta dă o lumină albicioasă şi neîntreruptă. Iată cum pot să respir şi să văd în adîncul apelor.

— Căpitane Nemo, mi-aţi dat nişte răspunsuri atît de zdrobitoare, încît nu mă mai îndoiesc de nimic. Totuşi, dacă sînt silit să admit totul despre aparatele Rouquayrol şi Ruhmkorff, nu prea ştiu ce să cred despre puşca cu care vreţi să mă înarmaţi.

— Dar nu-i o puşcă cu pulbere, îmi răspunse căpitanul.

— Atunci e o puşcă cu aer comprimat?

— Fără îndoială. Cum credeţi că aş putea fabrica praf de puşcă pe vas, fără salpetru, fără sulf şi fără cărbune?

— Dealtfel, ca să ocheşti sub apă, care e de opt sute cincizeci şi cinci de ori mai densă decît aerul, ar trebui să