— Ăsta n-ar fi un motiv. Există arme perfecţionate mai întîi de Fulton, apoi de englezii Philippe Coles şi Burley, de francezul Furcy şi de italianul Landi, prevăzute cu un sistem de închidere, care pot fi folosite şi sub apă. Eu, însă, pentru că nu am praf de puşcă, l-am înlocuit cu aer comprimat la presiune înaltă, pe care pompele lui Nautilus mi-l pot da din belşug.

— Dar aerul acesta nu ţine cine ştie cît.

— Ei şi? Nu am rezervorul meu Rouquayrol, care poate să mi-l înlocuiască la nevoie? Îmi e de ajuns pentru asta un sistem de robinete. Dealtfel, domnule Aronnax, vă veţi convinge singur că în timpul vînătorii submarine nu se face prea mare risipă nici de aer, nici de gloanţe.

— Totuşi, cred că în lumina aceea slabă şi în mijlocul lichidului, care e cu mult mai dens decît aerul, gloanţele nu pot merge prea departe şi nu pot fi mortale.

— Dimpotrivă, domnule profesor, cu arma asta toate loviturile sînt mortale, iar vînatul, oricît de uşor ar fi atins, cade ca lovit de trăsnet.

— Cum se poate ?

— Trebuie să vă spun că arma nu trage cu gloanţe obişnuite, ci cu nişte capsule mici de sticlă, inventate de chimistul austriac Leniebrock, şi din care am pe bord o cantitate uriaşă. Capsulele acestea de sticlă, acoperite cu un înveliş de oţel şi îngreuiate cu puţin plumb, sînt nişte adevărate butelii de Leyda încărcate cu electricitate la foarte mare tensiune. Ele se descarcă la cea mai mică atingere şi animalul, oricît ar fi de puternic, cade mort. Trebuie să adaug că aceste capsule nu trec de calibrul patru şi că ar putea să încapă zece dintr-o dată în încărcătura unei puşti obişnuite.

— M-aţi convins pe deplin, spusei eu, ridicîndu-mă de la masă. Nu-mi rămîne decît să-mi iau puşca şi să vă urmez oriunde aţi merge.

Căpitanul mă conduse către partea de dinapoi a vasului şi, trecînd prin dreptul cabinei în care se găseau Ned şi Conseil, i-am chemat şi pe ei.

Ne-am oprit într-o cameră aflată aproape de sala maşinilor. Acolo urma să ne îmbarcăm pentru plimbare.

Capitolul XVI O PLIMBARE PE CÎMP

Camera aceea era de fapt arsenalul şi totodată vestiarul lui Nautilus. De-a lungul pereţilor ei erau atîrnate vreo douăsprezece costume de scafandru.

Cînd Ned Land dădu cu ochii de ele, se văzu cît de colo că îi este silă să le îmbrace.

— Dragul meu Ned, îi spusei eu, pădurile din insula Crespo sînt păduri submarine.

— Aşa? făcu dezamăgit canadianul, care îşi vedea spulberat visul de a gusta carne proaspătă. Şi dumneavoastră, domnule Aronnax, aveţi de gînd să vă vîrîţi în hainele astea?

— N-am încotro, meştere Ned.

— Dacă vă place, n-aveţi decît! răspunse vînătorul de balene ridicînd din umeri. Cît despre mine, nici prin gînd nu-mi trece să mă vîr în ele, afară doar dacă m-ar sili cineva.

— Nu te sileşte nimeni, meştere Ned, îi spuse căpitanul Nemo.

— Tu ai curaj, Conseil? întrebă Ned.

— Eu îl urmez pe domnul oriunde s-ar duce, răspunse Conseil. La chemarea căpitanului, doi oameni din echipaj veniră ca să ne ajute să îmbrăcăm costumele acelea greoaie şi impermeabile, făcute din cauciuc, fără cusături, bune ca să ţină la presiuni cît mai mari. Costumele semănau cu nişte armuri mlădioase şi rezistente şi se compuneau din pantaloni şi bluză. Pantalonii se sfîrşeau la capătul de jos printr-un fel de bocanci solizi, cu tălpi de plumb. Ţesătura bluzei era prinsă de nişte obezi de aramă, care înconjurau pieptul şi îl apărau împotriva presiunii apei, lăsînd plămînii să respire liber; mînecile aveau la capete mănuşi elastice, care nu împiedicau deloc mişcările mîinilor.

Eram cu totul departe, după cum ne puteam da seama, de aşa-zisele aparate perfecţionate pentru scufundare, cu îmbrăcămintea lor fără nici o formă, cu platoşele lor de plută, vestele lor fără mîneci, hainele de mare, ancorele plutitoare şi toate celelalte lucruri născocite şi atît de lăudate în secolul al XVIII-lea.

Căpitanul Nemo, împreună cu unul din tovarăşii săi — un fel de Hercule, nemaipomenit de voinic — Conseil şi cu mine ne-am pus îndată îmbrăcămintea de scafandru. Ne mai rămînea doar să ne punem căştile metalice pe cap. Atunci am cerut voie căpitanului Nemo să examinez puştile cu care trebuia să ne înarmăm.

Unul dintre oamenii vasului îmi înmînă o puşcă simplă, cu un pat destul de mare, făcut din oţel. În golul patului se păstra aerul comprimat, pe care o supapă manevrată de un trăgaci îl lăsa să pătrundă în ţeava. Un încărcător scobit în grosimea patului închidea în el vreo douăzeci de gloanţe electrice, care, cu ajutorul unui arc, intrau automat în ţeava puştii. Cum se trăgea un glonţ, altul îi şi lua locul.

— Căpitane Nemo, spusei eu, arma este cît se poate de bună şi lesne de mînuit. Abia aştept s-o încerc. Dar cum vom ajunge în fundul mării?

— În clipa de faţă, domnule profesor. Nautilus s-a lăsat pe fundul apei, la zece metri adîncime, aşa că putem pleca.

— Şi cum vom ieşi din submarin?

— Veţi vedea îndată.

Căpitanul Nemo îşi vîrî capul în casca de metal. Conseil şi cu mine îi urmarăm exemplul, în timp ce canadianul ne spuse cu ironie «vînătoare bună»! Partea de sus a îmbrăcămintei se sfîrşea printr-un guler de aramă cu ghiventuri în care se prindea casca de metal. Trei deschizături, apărate de sticle groase, ne îngăduiau să privim încotro doream, şi pentru asta era de ajuns doar să întoarcem capul pe sub învelişul căştii. De cum ne-am pus pe umeri aparatele Rouquayrol, ele şi începură să funcţioneze, iar eu am simţit că pot respira în voie.

Cu lanterna Ruhmkorff prinsă de centură, cu puşca în mînă, eram gata de drum, deşi, la drept vorbind, închis în haine atît de grele şi ţintuit de podea din pricina tălpilor de plumb, nu mă simţeam în stare să fac nici o mişcare.

Dar lucrul acesta se vede că era cunoscut şi altora, pentru că cineva mă împinse într-o cămăruţă lipită de vestiar. Tovarăşii mei, împinşi şi ei, mă urmau. Am auzit cum se închide ermetic o uşă în urma noastră, apoi ne învălui un întuneric de