Peste cîteva clipe răsună un şuierat puternic. Pentru că un curent rece, abia simţit, începuse să mă cuprindă de la picioare în sus, înţelesei că, printr-un robinet, se dăduse drumul apelor oceanului. Curînd, întreaga cameră se umplu de apă. Atunci se deschise o a doua uşă, de data aceasta în învelişul dinafară al lui Nautilus. Se ivi o lumină slabă şi, o clipă mai tîrziu, picioarele noastre atinseră fundul mării.

Cum să descriu cele văzute în timpul călătoriei noastre sub apă? Cuvintele îmi par neputincioase ca să redea asemenea minuni. Şi, cînd nici pensula nu este în stare să le zugrăvească frumuseţea, cum ar putea biata peniţă să Ie înfăţişeze? În frunte mergea căpitanul Nemo, iar la cîţiva paşi în urma noastră venea tovarăşul său. Conseil şi cu mine rămăseserăm unul lîngă altul, ca şi cum am fi putut vorbi prin carapacele noastre metalice.

Nu mai simţeam nici greutatea hainelor, nici pe cea a ghetelor sau a rezervorului de aer şi nici apăsarea căştii metalice în care mi se bălăbănea capul ca un sîmbure în coaja lui. Toate aceste lucruri, scufundate în apă, îşi pierduseră din greutatea lor o parte egală cu greutatea lichidului dislocuit, după cum ne învaţă legea descoperită de Arhimede, pe care o simţeam destul de bine. Nu mai eram o bucată neînsufleţită, ci mă mişcăm cu destulă uşurinţă.

Puterea luminii care ajungea pînă în fundul mării, la o adîncime de treizeci de picioare, m-a uimit. Razele soarelui străbăteau cu uşurinţă grosimea apei, împrăştiind pretutindeni culori. Pînă la o sută de metri puteam să desluşesc limpede orice obiect. Mai încolo, adîncurile se colorau treptat în tonuri azurii de o gingăşie fără seamăn, apoi se albăstreau departe şi se pierdeau într-un întuneric nedesluşit. Mi se părea că apa care mă înconjura ar fi un fel de aer mai dens decît atmosfera pămîntească, dar aproape tot atît de străveziu. Deasupra zăream întinderea liniştită a mării.

Mergeam pe un nisip mărunt şi neted, altfel decît nisipul încreţit al plajelor, care păstrează urme de valuri. Covorul acela orbitor respingea razele soarelui cu o tărie neobişnuită, părînd un adevărat reflector. Răsfrîngerea puternică a luminii pătrundea apa pînă în cele mai mici părticele ale ei. Voi fi oare crezut dacă am să vă spun că la o adîncime de treizeci de picioare vedeam ca în miezul zilei?

Timp de un sfert de oră am călcat peste nisipul acela arzător, în care pulberea scoicilor era presărată în straturi neînchipuit de fine. În urma noastră Nautilus, care părea o stîncă lungă, se pierdu încetul cu încetul în depărtare; dar farul lui trebuia să ne înlesnească întoarcerea pe bord, trimiţîndu-ne razele-i puternice, atunci cînd întunericul avea să cuprindă apele. Pentru cine n-a străbătut mările e greu să-şi închipuie cum arată acolo fişiile alburii de lumină. Pe uscat, praful din aer le face să semene cu o ceaţă luminoasă; dar pe mare, ca şi în mare, dealtfel, luminile se văd cu o limpezime neobişnuită.

Mergeam mereu şi uriaşa întindere de nisip ni se părea fără de margini. Înlăturam cu mîinile straturi lichide care se închideau după mine, iar urma paşilor mi se ştergea cît ai clipi, sub presiunea apei.

Curînd îmi apărură în faţa ochilor cîteva forme pe care depărtarea le învăluia ca într-o negură. Am desluşit faţade măreţe de stînci, acoperite cu cele mai frumoase zoofite din lume. Dar cel mai mult m-a tulburat o privelişte pe care numai acolo aş fi putut-o vedea.

Era ora zece dimineaţa. Razele soarelui cădeau pieziş pe suprafaţa apei şi din pricina luminii descompuse de refracţie ca de o prismă, florile, stîncile, scoicile, polipii purtau pe margini toate culorile curcubeului. Îmbinarea culorilor era o adevărată minune, o încîntare a ochilor, un adevărat caleidoscop verde, galben, portocaliu, violet, indigo, albastru, într-un cuvînt o întreagă paletă de pictor. Aş fi vrut din toată inima să-i pot împărtăşi lui Conseil simţămintele de care eram stăpînit, să ne întrecem amîndoi în strigăte de admiraţie. Aş fi dorit să ne putem înţelege măcar prin semne, aşa cum se înţelegea căpitanul Nemo cu tovarăşul său. Dar, fiindcă n-aveam cum face, vorbeam singur şi strigam în cutia de aramă care-mi acoperea capul, risipind în cuvinte zadarnice mai mult aer decît ar fi trebuit. În faţa acestei privelişti minunate, Conseil se oprise ca şi mine. Dar dînd peste zoofite şi moluşte, vrednicul flăcău începu să le clasifice. La tot pasul se aflau polipi şi echinoderme din belşug.

Toate acestea le-am zărit pe o întindere de un sfert de milă, abia oprindu-mă din cînd în cînd, pentru că trebuia să merg după căpitanul Nemo, care mă chema prin semne. Curînd, natura fundului mării se schimbă. După cîmpia de nisip urmă un strat de nămol vîscos, numit de americani «oaze», format numai din scoici silicoase sau calcaroase. Am trecut apoi printr-o cîmpie de alge, plante pelagice pe care apele nu le smulseseră încă şi care se înmulţesc cu repeziciune. Cîmpia aceasta, ca o ţesătură deasă foarte moale, s-ar fi putut lua la întrecere cu cele mai minunate covoare ţesute de mîna omului. Verdeaţa se întindea nu numai sub picioare, ci şi deasupra noastră; nenumărate plante marine din familia algelor, din care se cunosc mai mult de două mii de specii, se încîlceau la suprafaţa apei.

Algele acestea sînt adevărate minuni ale creaţiei, o mîndrie a florei universale. În familia lor se găsesc şi cele mai mici şi cele mai mari plante din lume, căci după cum s-au putut număra într-un spaţiu de cinci milimetri pătraţi patruzeci de mii din plantele acestea care abia se văd, tot aşa s-au descoperit fucuşi a căror lungime trecea de cinci sute de metri.

Se scursese vreo oră şi jumătate de cînd plecasem de pe Nautilus. Razele soarelui cădeau perpendicular pe apă şi nu se mai refractau. Privindu-le, mi-am dat seama că amiaza este aproape. Magia culorilor dispăru puţin cîte puţin şi nuanţele de smarald şi safir se şterseră din faţa ochilor noştri. Mergeam cu pas regulat, care răsuna uimitor de tare. Cel mai mic zgomot se transmitea cu o iuţeală neobişnuită pe pămînt. Într-adevăr, în apă, care este un conducător mai bun decît aerul, sunetul