Ajunsesem tocmai la un povîrniş. Lumina avea acum o singură culoare. Eram la o adîncime de o sută de metri şi suportam o presiune de zece atmosfere. Dar îmbrăcămintea mea de scafandru era făcută atît de bine, încît apăsarea nu mă stînjenea. Simţeam doar o uşoară amorţeală la încheieturile degetelor, dar şi aceasta dispăru curînd. Cît despre oboseala pe care ar fi trebuit să mi-o cauzeze o plimbare de două ore, cu un echipament cu care nu eram deprins, aproape că nici nu merită să vorbim. Datorită apei mă mişcăm cu o uşurinţă surprinzătoare.

Ajuns la o adîncime de trei sute de picioare, mai puteam zări încă razele soarelui, deşi foarte slab. După strălucirea puternică de la început, urmase un amurg roşiatic, ceva care nu semăna nici a noapte şi nici a zi. Cu toate astea vedeam destul de bine drumul şi n-aveam încă nevoie să folosim lanternele Ruhmkorff.

Deodată, căpitanul Nemo se opri. Mă aşteptă să-l ajung din urmă şi îmi arătă o îngrămădire întunecoasă ce se ivea din umbră, la o mică depărtare de acolo.

«E pădurea din insula Crespo», gîndii; şi nu mă înşelasem.

Capitolul XVII O PĂDURE SUBMARINĂ

Ajunserăm în sfîrşit la marginea pădurii, care era, fără îndoială, unul dintre cele mai frumoase colţuri ale nemărginitului domeniu al căpitanului Nemo. El o socotea proprietatea sa. Dealtfel, cine s-ar fi putut gîndi să-şi însuşească aceste domenii din fundul mărilor? Ce alt pionier mai îndrăzneţ ar fi venit, cu toporul în mînă, să taie drum prin tufişurile întunecate de acolo?

Pădurea era formată din plante mari, arborescente. Cînd am pătruns pe sub bolţile ei înalte, privirile mi-au fost atrase de ciudata aşezare a crengilor — aşezare cum nu mai văzusem încă pînă atunci.

Nici una dintre plantele care creşteau pe solul acestei păduri, nici una dintre ramurile arbuştilor nu se tîra, nu se îndoia şi nici nu se întindea orizontal. Toate se înălţau spre suprafaţa oceanului. Nu era fir, nu era panglică, oricît de subţire ar fi fost ea, care să nu stea dreaptă ca o sîrmă. Fucuşii şi lianele se întindeau urmînd o linie ţeapănă, perpendiculară, aşa cum le obliga densitatea elementului care le crease; dacă Ie îndepărtam cu mîna, ele reveneau la poziţia de la început, de cum le dădeam drumul. Aici era domnia verticalităţii. În scurtă vreme mă deprinsei cu aşezarea aceasta neobişnuită, ca şi cu întunericul care ne învăluia. Solul pădurii era presărat cu stînci ascuţite de care cu greu ne puteam feri. Flora submarină mi s-a părut destul de bogată, mai bogată chiar decît a zonelor arctice sau tropicale. Dar la început am amestecat fără să vreau regnurile între ele, luînd hidrofitele drept zoofite, animalele drept plante. Dar cine nu s-ar fi înşelat? Fauna şi flora sînt atît de apropiate în lumea submarină!

Am observat că toate exemplarele acestea ale regnului vegetal erau prinse foarte uşor de fund. Lipsite de rădăcini, nepăsătoare faţă de nisipul, scoicile, pietrişul sau alte corpuri solide pe care stau — ele nu cer hrană, ci doar un punct de sprijin. Plantele acestea se întreţin singure, şi principiul existenţei lor se găseşte în apa care le susţine şi care le hrăneşte. Cea mai mare parte dintre ele aveau, în loc de frunze, un fel de plăcuţe de forme ciudate, de un colorit mărginit doar la cîteva culori: roz, carmin, verde, măsliniu, roşcat şi brun. Am revăzut acolo — e drept că mai puţin uscate decît exemplarele de pe Nautilus — padine-păuni desfăşurate ca nişte evantaie care parcă aşteptau suflarea vîntului, ceramii stacojii, laminarii întin-zîndu-şi vrejii buni de mîncat, nereociste filiforme care ajungeau la o înălţime de cincisprezece metri, pilcuri de acetabule, ale căror tulpini cresc mai mari spre vîrf, şi o mulţime de plante pelagice, toate fără flori. «Curioasă abatere de la legile naturii şi uimitor mediu mai e acesta, în care regnul animal înfloreşte iar regnul vegetal, nu!» a spus un naturalist inteligent.

Printre arbuştii mari cît copacii din zonele temperate, la umbra lor udă, se îngrămădeau adevărate tufişuri de flori vii, pajişti întregi de zoofite, pe care se răsfăţau meandrine tărcate cu dungi sucite, caryofile galbene cu tentacule străvezii, tufe ierboase de zoantere şi, ca să întregească priveliştea, peştii-muscă zburau din creangă în creangă ca nişte colibri, în timp ce lepissacante de culoare galbenă, cu fălcile ţepoase, cu solzii ascuţiţi, dactiloptere şi monocentre fugeau din calea noastră asemenea unui stol de sitari.

Pe la ora unu, căpitanul Nemo dădu semnalul de oprire. Eu, unul, n-am putut decît să mă bucur cînd ne-am culcat cu toţii sub un leagăn de alarice, ale căror crengi ascuţite semănau cu săgeţile.

Popasul acesta scurt a fost o adevărată desfătare. Nu ne lipsea decît plăcerea unei convorbiri. Dar nu era cu putinţă nici să vorbeşti, nici să răspunzi. Totuşi mi-am apropiat casca mea mare, de aramă, de capul lui Conseil. Am văzut cum ochii îi străluceau de mulţumire şi, ca să-şi arate bucuria, bietul băiat se zbuciuma în carapacea lui   într-un fel nespus de caraghios.

Mă miram că după patru ore de drum nu eram lihnit de foame. Care să fi fost pricina acestei neobişnuite stări a stomacului, n-aş putea spune. În schimb simţeam o nevoie grozavă să dorm, aşa cum li se întîmplă tuturor scafandrilor. Ochii mi se închiseră curînd îndărătul sticlei groase şi căzui într-o amorţire de neînvins, pe care numai mişcarea făcută în timpul mersului îmi dăduse pînă atunci putinţa să o înfrunt. Căpitanul Nemo şi vînjosul său tovarăş, întinşi în cristalul limpede al apei, se culcară şi ei.

N-aş putea spune cît timp am dormit, dar cînd m-am trezit mi s-a părut că soarele coboară spre orizont. Căpitanul Nemo se şi sculase. Tocmai mă gîndeam să-mi dezmorţesc puţin corpul, cînd o apariţie neaşteptată mă făcu să sar în picioare.

La cîţiva paşi, un păianjen de mare monstruos, înalt de un metru, mă privea cu ochii săi tulburi, gata să se repeadă spre mine. Cu toate că haina de scafandru era destul de groasă ca să mă apere de muşcăturile fiarei, nu mi-am putut stăpîni o mişcare de groază. Conseil şi marinarul de pe Nautilus se