treziră în aceeaşi clipă. Căpitanul Nemo făcu un semn însoţitorului său şi acesta doborî păianjenul dintr-o lovitură dată cu patul puştii. Groaznicele braţe ale monstrului se zgîrciră în spasme înfiorătoare. Întîlnirea cu păianjenul mă tăcu să-mi amintesc că şi alte animale, mai de temut încă, trebuiau să bîntuie prin fundurile acelea întunecoase. Împotriva lor, haina mea de scafandru nu mă putea apăra. Pînă acum nu-mi trecuse prin minte că aş putea să am asemenea întîlniri, aşa că m-am hotărît să fiu cît mai atent. Dealtfel, credeam că popasul însemna şi sfîrşitul drumului nostru, dar mă înşelam, fiindcă, în loc să ne reîntoarcem pe Nautilus, căpitanul Nemo îşi urmă îndrăzneaţă expediţie.

Coboram mereu de-a lungul povîrnişului care se apleca tot mai mult, ducîndu-ne spre adîncimi din ce în ce mai mari. Cred că era ora trei cînd am intrat într-o trecătoare, tăiată între două stînci înalte şi ascuţite, cam la o sută cincizeci metri adîncime. Datorită perfecţiunii aparatelor noastre, trecuserăm cu nouăzeci de metri hotarul pe care natura părea că-l impusese pînă atunci omului în încercările sale de a pătrunde în adîncuri.

Spun o sută cincizeci de metri, cu toate că nu aveam la mine nici un instrument de măsurat adîncimea. Totuşi ştiam că pînă şi în mările cele mai limpezi razele soarelui nu pot pătrunde mai jos de această adîncime. În jurul nostru era întuneric deplin. Nu mai vedeam nimic la zece paşi înainte. Mergeam bîjbîind, cînd deodată străluci o lumină albă, puternică. Căpitanul Nemo îşi pusese aparatul electric în funcţiune; tovarăşul său făcu acelaşi lucru, iar Conseil şi cu mine le urmarăm exemplul. Întorcînd un şurub, am făcut legătura între bobină şi serpentina de sticlă, şi marea, străpunsă de lumina celor patru lanterne, se învăpăie pe o rază de douăzeci şi cinci de metri.

Căpitanul Nemo continuă să se afunde tot mai adînc în întunecimea pădurii ai cărei copaci se răreau din ce în ce. Urmîndu-l, am observat că vegetalele dispăreau mai repede decît animalele. În timp ce plantele pelagice se împuţinau pe fundul care devenise sterp, animalele-zoofite — moluşte şi peşti — se găseau din belşug.

Mergînd, mă gîndeam că lumina aparatelor noastre va trebui neapărat să-i atragă pe locuitorii acestor adîncuri întunecate. Dar chiar dacă vreunul dintre ei s-a apropiat, a avut grijă să se ţină la o distanţă destul de mare de noi. L-am văzut de mai multe ori pe căpitanul Nemo oprindu-se şi ducînd puşca la ochi, pentru ca după cîteva clipe de aşteptare să o coboare şi să pornească mai departe. În sfîrşit, pe la ora patru, minunata călătorie luă sfîrşit. În faţa noastră se înălţa un zid de stînci măreţe, o îngrămădire de blocuri uriaşe, un mal de granit peste măsură de mare, scobit de numeroase peşteri, dar fără nici o potecă prin care să se poată trece.

Acolo începeau povîrnişurile insulei Crespo, începea pămîntul.

Căpitanul Nemo se opri deodată, şi la un semn al său n-am mai înaintat mei noi, deşi eu aş fi dorit să trec peste zidul acela de piatră. Aici se sfirşeau domeniile căpitanului Nemo şi el nu voia să mergem mai departe. Dincolo începea pămîntul, pe care se jurase să nu mai pună piciorul. Începu întoarcerea. Căpitanul Nemo îşi reluă locul în fruntea coloanei, înaintînd fără şovăire. Mi-am dat seama că nu ne întoarcem pe acelaşi drum pe care venisem. Locul pe care îl străbăteam acum, prăpăstios şi deci greu de urcat, ne apropia de suprafaţa apei. Totuşi întoarcerea aceasta spre straturile de deasupra a fost destul de înceată, astfel că presiunea apei, scăzînd treptat, nu ne-a făcut nici un rău şi nici nu ne-a cauzat acele răni interne care ucid uneori pe cei ce se cufundă la mari adîncimi. În scurtă vreme lumina se ivi din nou, crescu repede, şi soarele, gata să apună, puse iar cununi colorate, datorită refracţiei, în jurul tuturor obiectelor din calea noastră.

La zece metri adîncime am trecut printr-un roi de peştişori de toate soiurile, mai numeroşi decît păsările cerului şi mai vioi decît ele. Dar n-am întîlnit nici un vînat care să merite o împuşcătură.

Deodată l-am văzut pe căpitan ridicînd arma şi urmărind cu ea o umbră ce se mişca printre tufe. Glonţul porni, se auzi o şuierătură slabă şi un animal se prăbuşi la cîţiva paşi de noi.

Era o minunată vidră de mare, o anhidră, singurul patruped care trăieşte numai în mare. Vidra aceasta, lungă de un metru şi jumătate, cred că trebuie să fi avut un preţ destul de ridicat. Blana ei, cu fire de culoare castanie închisă la vîrf şi cu fire argintii la rădăcină, ştiam că este mult căutată pe pieţele ruseşti şi chinezeşti. Fineţea şi luciul părului o făceau să valoreze cel puţin două mii de franci. Am privit încîntat mamiferul acela curios, cu cap rotunjit şi cu urechi scurte, cu ochi rotunzi, cu mustăţi albe ca de pisică, cu coadă stufoasă şi cu labele palmate, terminate cu gheare. Dar preţioasele vidre de mare, vînate şi urmărite cu înverşunare de pescari, au mai rămas foarte puţine. Ele s-au refugiat mai ales în părţile nordice ale Pacificului, dar şi acolo specia lor se pare că se va stinge curînd.

După ce însoţitorul căpitanului Nemo îşi încarcă vînatul pe umăr, am pornit mai departe.

Timp de o oră am străbătut o cîmpie nisipoasă. De multe ori ea se ridica pînă la doi metri sub apă, şi atunci ne puteam vedea imaginea, care se oglindea desluşit pe faţa apei, în aşa fel încît deasupra noastră părea că mergem noi înşine, cu capul spre fund şj cu picioarele spre cer. Şi am mai văzut ceva care merită să fie amintit: am văzut cum treceau nori groşi care se înfiripau şi se destrămau nespus de repede. Dar gîndindu-mă mai bine, am înţeles că aşa-zişii nori nu sînt altceva decît umbra lăsată de talazurile mai groase sau mai subţiri. De unde ne găseam, se vedea destul de bine chiar spuma valurilor spărgîndu-se la suprafaţa apei, se vedea pînă şi umbra păsărilor mari care treceau pe deasupra, atingînd uşor apa.

Tot atunci am fost martorul uneia dintre cele mai frumoase împuşcături de care