s-a putut bucura vreodată un vînător. Deasupra apelor se vedea limpede cum zboară o pasăre mare, cu aripile larg deschise. Cînd pasărea ajunse la o depărtare de cîţiva metri, însoţitorul căpitanului Nemo ochi şi trase. Pasărea se prăbuşi ca trăsnită şi căzu chiar lîngă vînător, care o luă îndată. Era un albatros de o frumuseţe rară, minunat specimen de pasăre pelagiană. Întîmplarea aceasta nu ne opri în drum. Am mers timp de două ore prin şesuri nisipoase şi cîmpii acoperite cu iarbă de mare, greu de străbătut. Simţeam că nu mai pot, cînd zării cam la o jumătate de milă depărtare o lumină pîlpîind în întunericul apelor. Era farul lui Nautilus. Mai aveam deci douăzeci de minute de mers pînă la vas, unde aş fi putut să respir în voie, fiindcă mi se părea că oxigenul din rezervorul meu e pe sfîrşite. Dar, făcînd socoteala aceasta, nu puteam şti că vom mai avea o întîlnire care ne va întîrzia puţin sosirea.

Rămăsesem cu vreo douăzeci de paşi în urmă, cînd l-am văzut pe căpitanul Nemo întorcîndu-se brusc şi alergînd spre mine. Cu mîna lui puternică mă trînti la pămînt, în timp ce tovarăşul său făcea acelaşi lucru cu Conseil. La început n-am ştiut ce să cred, dar m-am liniştit văzînd că şi căpitanul se culcă lîngă mine. Stăteam deci întins pe spate, la adăpostul unei tufe, cînd, ridicînd capul, am zărit nişte forme enorme, trecînd cu zgomot şi aruncînd lumini fosforescente.

Îmi îngheţase sîngele în vine! Mi-am dat seama că ne ameninţau doi rechini fioroşi, cu cozi uriaşe, cu privirile tulburi şi sticloase. Din găurile pe care le aveau în jurul botului se răspîndea o lumină fosforescentă. Păreau două insecte monstruoase făcute din flăcări şi care ar fi putut zdrobi un om întreg în fălcile lor de fier! Nu ştiu dacă Conseil s-a gîndit să le claseze, dar eu, unul, privindu-le pîntecul argintiu şi gura imensă înţesată cu dinţi puternici, aveam un punct de vedere foarte puţin ştiinţific şi mă simţeam mai degrabă victimă decît naturalist. Din fericire, animalele acestea lacome nu văd bine. Ele trecură fără să ne zărească, atingîndu-ne doar cu înotătoarele lor cafenii. Astfel am scăpat ca prin minune de o primejdie mai mare decît întîlnirea cu un tigru în mijlocul junglei.

O jumătate de oră mai tîrziu, călăuziţi de razele electrice, am ajuns pe Nautilus. Uşa exterioară rămăsese deschisă şi căpitanul Nemo o închise de îndată ce am intrat în prima cabină. Apoi apăsă pe un buton şi înăuntrul vasului pompele intrară în funcţiune. Am simţit apa scăzînd şi în cîteva clipe cabina se goli. Uşa interioară se deschise şi trecurăm în vestiar.

Aici ne-am scos cu oarecare greutate îmbrăcămintea de scafandru şi, foarte obosit, mort de foame şi de somn, m-am dus în camera mea, ameţit şi fermecat de uluitoarea călătorie făcută în fundul mărilor.

 

 

 

Capitolul XVIII PATRU MII DE LEGHE SUB PACIFIC

 

A doua zi, în 18 noiembrie, simţindu-mă pe deplin refăcut după oboseala din ajun, mă urcai pe punte în clipa în care secundul de pe Nautilus rostea fraza obişnuită. Atunci mi-a trecut prin minte că vorbele acelea aveau o legătură cu starea mării sau mai degrabă că însemnau: «Nu se vede nimic». Într-adevăr, oceanul era pustiu. La orizont nu se zărea nici o pînză. Înălţimile insulei Crespo dispăruseră în timpul nopţii. Marea absorbea toate culorile spectrului solar, lăsînd doar razele albastre pe care le împrăştia în toate direcţiile, învăluindu-se în tonuri liliachii de cea mai mare frumuseţe. Dungi largi, uşor încreţite, se iveau mereu deasupra undelor line.

Tocmai admiram priveliştea încîntătoare a oceanului, cînd apăru căpitanul Nemo. Părea că nici nu mă vede şi începu să facă o serie de observaţii astronomice. Apoi, cînd isprăvi, se rezemă de cuşca farului, cu privirile pierdute în depărtare. În timpul acesta vreo douăzeci de marinari de pe Nautilus, unul mai voinic decît altul, se urcară pe punte ca să scoată plasele aruncate de cu noapte. Fiecare dintre ei se născuse, desigur, în altă ţară, dar toţi păreau a fi europeni. Am recunoscut printre ei, fără nici o îndoială, irlandezi, francezi, cîţiva slavi şi un grec sau cretan. Dealtfel, oamenii aceştia erau cumpătaţi la vorbă şi se înţelegeau între ei în limbajul acela ciudat, căruia nu eram în stare nici măcar să-i bănuiesc originea, aşa că am renunţat să-i mai întreb ceva.

Plasele fură trase pe bord. Erau un fel de prostovoale, asemănătoare celor de pe coastele Normandiei, ca nişte pungi mari, ţinute întredeschise la gură printr-o vargă plutitoare şi un lanţ trecut prin ochiurile de pe margini. Pungile acestea, trase pe fundul oceanului, mătură şi strîng tot ce întîlnesc în cale. În ele se adunaseră tot felul de probe ale vietăţilor de pe meleagurile acelea pline de peşti.

Cred că erau acolo peste o mie de livre de peşte. Pescuitul fusese rodnic şi lucrul acesta n-avea de ce să mă mire. Asemenea plase sînt trase prin apă ceasuri întregi şi prind în închisoarea lor de sfoară o întreagă lume acvatică. Nu aveam deci nici o grijă în privinţa hranei, care era cît se poate de bună şi pe care viteza lui Nautilus şi atracţia luminii electrice o puteau împrospăta fără încetare.

Toate aceste roade ale mării fură împinse prin nişte deschizături spre sălile de mese, unele pentru a fi gătite proaspete, iar altele pentru a fi conservate.

Odată pescuitul sfîrşit şi provizia de aer reînnoită, credeam că Nautilus îşi va reîncepe călătoria submarină şi mă pregăteam să merg spre camera mea cînd, întorcîndu-se spre mine, căpitanul Nemo îmi spuse fără nici o altă introducere:

— Priviţi oceanul, domnule profesor; nu e aşa că pare însufleţit? Nu-şi are şi el clipele lui de mînie şi de înduioşare? Ieri a adormit ca şi noi şi acum iată-l că se trezeşte după o noapte liniştită.

Nici bună ziua, nici bună seara! Ai fi spus că omul acesta continua cu mine o discuţie începută cîndva.

— Priviţi-l, urmă el, s-a trezit sub mîngîierile soarelui. Îşi va retrăi viaţa de fiecare zi! Nici nu vă daţi seama cît este de interesant să studiezi cum îi funcţionează organismul. Oceanul are puls, artere, spasme, îi