şi ciorapii pe care Kumiko şi-i pusese la uscat acolo. După ce i-a pus dopul, a întors-o cu gura în jos ca să se asigure că nu curge. Dopurile celor două eprubete erau de culori diferite – albastru pentru baie, verde pentru bucătărie -aşa că nu puteau fi confundate.

  Ne-am întors în camera de zi. Creta Kano a pus cele două eprubete într-un săculeţ frigorific şi a tras fermoarul. A pus săculeţul cu grijă în geanta de lac şi a închis-o. S-a auzit capsa pocnind. Mâinile ei se mişcau cu multă dexteritate, de unde am tras concluzia că făcuse gesturile respective de nenumărate ori.

  — Vă mulţumesc foarte mult, spuse Creta Kano.

  — Doar atât? Am întrebat eu.

  — Deocamdată, da. Şi-a netezit puţin fusta cu palma, şi-a pus geanta la subsuoară şi a dat să se ridice.

  — Staţi puţin, am zis eu derutat. Nu mă aşteptam să plecei atât de repede. Numai o clipă, vă rog. Soţia mea ar dori să ştlej ce s-a întâmplat cu motanul. Au trecut aproape două săptămâni] de când a dispărut. Dacă ştiţi ceva, vă rog să-mi spuneţi şi mie.

  Cu geanta la subsuoară, Creta Kano m-a fixat o clipă ci privirile şi apoi a dat din cap de câteva ori. Când dădea di)

  Uranica păsării-arc „ cap, cârlionţii din anii '60 se zbârleau uşor. Când clipea, genele false negre şi lungi se mişcau în sus şi-n jos ca nişte evantaie cu mânere lungi, legănate de un sclav negru.

  — Ca să fiu sinceră, sora mea spune că va fi o poveste mult mai lungă decât i s-a părut la început.

  — Poveste mai lungă?

  Sintagma „poveste mai lungă” m-a făcut să mă gândesc imediat la un stâlp înfipt într-un deşert întins cât vezi cu ochii. Pe măsură ce soarele cobora la asfinţit, umbra stâlpului se alungea întruna, până când vârful ei se îndepărta prea mult ca să mai poată fi văzut cu ochiul liber.

  — Da. Şi se pare că povestea nu se limitează doar la dispariţia pisicii.

  Nu mai înţelegeam nimic.

  — Noi nu v-am rugat decât să ne spuneţi unde este. Ar fi grozav să o găsim, dar dacă e moartă pe undeva, spuneţi-ne totuşi. Vrem doar să ştim şi-atât. De ce să devină o poveste mai lungă? Zău că nu pricep.

  — Nici eu nu ştiu exact. Şi-a dus mâna la agrafa care-i strălucea în vârful capului şi a împins-o puţin mai în spate. Vă rog să aveţi încredere în sora mea, continuă ea. Normal că nu le ştie chiar pe toate, dar dacă ea spune că e „o poveste mai lungă”, atunci să ştiţi că e într-adevăr „o poveste mai lungă”.

  Am dat din cap fără să mai scot o vorbă. Nu mai aveam ce zice.

  — Domnule Okada, sunteţi ocupat? Aveţi vreun program de acum încolo? Întrebă ea cu voce schimbată.

  I-am spus că nu sunt ocupat şi că nu am nici un program.

  — Atunci aş putea să vă vorbesc puţin despre mine? Întrebă ea. A lăsat geanta de lac pe canapea şi şi-a pus ambele mâini pe genunchi, peste fusta verde strâmtă. Avea unghiile date cu un lac roz foarte plăcut. Nu purta nici un inel.

  Am îndemnat-o să vorbească. Cursul vieţii mele – aşa cum se anunţase din momentul în care Creta Kano a sunat la – începea să o ia în direcţii tot mai stranii.

  Lunga poveste a Cretei Kano Examinarea cauzei suferinţelor

  — M-am născut pe 29 mai, începu Creta Kano, iar în noaptea în care am împlinit douăzeci de ani, am decis să-mi pun capăt vieţii.

  Am servit-o cu cafea caldă. Şi-a turnat puţin lapte şi l-a amestecat încet cu linguriţa. Nu a vrut zahăr. Eu am luat o gură din cafeaua neagră, care era, ca de obicei, fără lapte şi fără zahăr. Ceasul bătea surd pe peretele timpului.

  Creta Kano mă privi fix câteva clipe şi apoi întrebă:

  — V-ar deranja dacă aş lua povestea de la început? Adică de când m-am născut, să vă spun şi despre familie etc.

  — Cum doriţi. Spuneţi-mi numai orice vă face plăcere.

  — Sunt cea mai mică dintre cei trei fraţi, începu ea. Malta şi cu mine avem un frate mai mare. Tata era director de spital în prefectura Kanagawa. Am crescut într-o familie obişnuită, aşa cum sunt majoritatea familiilor. Nu ne-am confruntat niciodată cu probleme grave. Părinţii mei erau foarte serioşi şi credeau cu ardoare în eficienţa muncii sârguincioase. Am fost crescuţi destul de sever, dar am avut parte şi de un fel de libertate când era vorba de lucruri mai neînsemnate. O duceam bine din punct de vedere financiar, dar părinţii n-au găsit niciodată de cuviinţă să ne răsfeţe cu prea mulţi bani de buzunar. Eu consider că am fost educată destul de cumpătat.

  Malta e cu cinci ani mai mare decât mine. Încă de mică s-a remarcat prin nişte calităţi ieşite din comun. De exemplu, era capabilă să ghicească. Ne spunea că murise pacientul din nu ştiu ce cameră, ştia exact unde poate fi găsit un portofel pierdutşi alte fleacuri. La început, toată lumea a fost încântată de; previziunile ei, considerate utile, dar treptat, părinţii au început să se simtă stânjeniţi şi i-au cerut să nu mai vorbească în prezenţa altora despre „lucruri care nu aveau o bază reală”. Tata se gândea tot timpul la poziţia lui de director şi nu era dispus să vorbească lumea despre puterile paranormale ale fiicei lui. Din cauza aceasta, Malta a decis să se retragă în matca ei şi nu numai că nu mai vorbea despre „lucruri care nu aveau o bază reală”, dar nici nu mai voia să participe la conversaţii, în general.

  Eu am fost singura faţă de care Malta îşi deschidea inima deoarece ne înţelegeam extraordinar, întotdeauna îmi povestea câte ceva interesant şi mereu îmi atrăgea atenţia să n-o dau în vileag. „Vezi