oameni, erau basme evlavioase, nu mai credibile decât aventurile lui Alice în Ţara Minunilor, iar pentru alţii reprezentau însă un adevăr de necontestat şi de importanţă imensă pentru viaţa lor şi pentru sensul întregului univers. Îi venea să râdă, atât de absurdă i se părea această situaţie.

Biserici şi grupuri religioase. Ştiinţă creştină. Secte creştine dualiste. Menoniţii. Mormonii. Ortodoxia răsăriteană. Protestantismul. Catolicismul roman.

Ceea ce căuta el era de fapt la fel de fantastic. Să vrei să găseşti o cameră video, care conţinea eventual o înregistrare a unor evenimente petrecute cu două mii de ani în urmă - pentru unii oameni doar menţionarea acestei intenţii ar fi fost un motiv suficient pentru a pune la îndoială în mod serios starea sa mintală. Dar se întâmplă lucruri fantastice. Un om de ştiinţă demonstrase că maşini mai grele decât aerul nu vor putea zbura niciodată - iar strănepoţii lui cumpărau din supermarket kiwi, adus cu avionul din Noua Zeelandă. Întreaga civilizaţie actuală depindea în mod vital de lucruri a căror simplă idee a generaţiilor anterioare erau considerate năluciri.

„Mai întâi să aruncăm o privire de ansamblu.” Mişcă săgeata mouse-ului pe unul sau altul dintre cuvintele-cheie, dădu click şi citi textul care apărea pe ecran. De necrezut ce multe texte! Şi o mulţime de trimiteri. Tema era tratată cu o minuţiozitate pentru care cuvântul „epuizant” promitea să fie chiar expresia exactă şi se părea că pătrundea prin întreaga cultură occidentală ca o ciupercă de mucegai.

Şi nu era deloc uşor să te apropii de această temă. De data asta nu era vorba de vreo specie de furnici, de vreun rege evreu - încerca să afle ceva despre un om, despre care i se băgase în cap de la o vârstă fragedă, când nu putea obiecta, că era adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, Dumnezeul care crease universul, stelele pe cerul nopţii, atomul şi codurile genetice şi oricum tot ce exista. Acest Dumnezeu, i se băgase în continuare în cap, L-ar fi dat pe propriul Fiu în mâinile călăilor romani, din marea dragoste pentru el, Stephen Foxx, şi pentru toţi oamenii, pentru că acest lucru era necesar, din motive pe care Stephen nu le înţelesese niciodată cu adevărat, pentru a i se ierta toate păcatele sale. Iar el ar trebui să creadă aceasta; ar trebui să se opună tuturor şoaptelor din mintea lui, date şi astea tot de Dumnezeu, dar care totuşi se punea de-a curmezişul odată cu înaintarea în vârstă în ce priveşte această logică scandaloasă, şi să creadă; ar trebui să creadă sau să cadă pe vecie pradă damnării, fie că Isus este Fiul lui Dumnezeu, fie că nu este.

Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. O vreme a tot pus întrebări, dar răspunsurile fuseseră nesatisfăcătoare şi, când încercă să discute despre ele, se văzu nevoit să constate că toţi cei care se credeau îndreptăţiţi să-i dea răspunsurile nu erau pregătiţi să discute - căci ei ştiau deja, pentru că ei credeau şi, de câte ori indica o contradicţie, i se ridica deasupra capului, ca un buzdugan, argumentul că nu era vorba să te îndoieşti, ci să crezi. Şi, la un moment dat, renunţase să vrea să găsească în amalgamul de presupuneri un înţeles ascuns care, după cum simţea el, nici nu exista. Religia nu era ceva care să aibă legătură cu viaţa adevărată sau cu universul, pe care îl percepea în afara fiinţei sale. Găsea minuni de care te puteai minuna sub ocularul unui microscop sau când priveai printr-un telescop şi, în comparaţie cu acestea, înţelegerea lumii din punct de vedere religios i se părea meschină şi mărginită. Aşa a dispărut religia din viaţa lui, la fel cum renunţase la credinţa în Moş Crăciun, în zâne şi spiriduşi şi în barză.

Dar, ce simţea el acum, nu părea real. Îi era frică! O mână rece, nemiloasă părea că îi strânge intestinele şi o voce ruginită îi suna prin creier: „Şi dacă totul e adevărat? Şi dacă acum te aşteaptă iadul, pentru că te-ai lepădat de credinţă?” Era vocea unui inchizitor rămas în viaţă, dispărut din zilele urmăririi vrăjitoarelor şi care nu îşi găsea liniştea câtă vreme existau eretici.

Stephen se lăsă pe spate, închise ochii şi inhală adânc aerul, apoi înălţă capul, fixă privirea pe griul-deschis al pânzei cortului şi aşteptă până ce dispăru panica. Sinistru.

De afară auzi paşi apropiindu-se de cortul său. Erau chiar bine-veniţi. Realitatea se ocupa de el, nu îl lăsa să se afunde singur în nisipul amintirilor de coşmar. Asta i se părea foarte grijuliu din partea realităţii.

Era unul dintre ajutoarele de la bucătărie, un tânăr slab, cu piele închisă, care nu vorbea foarte bine englezeşte.

— Vrea profesorul să vorbească cu tine. Să vii imediat. Şi înainte de asta să predai vasele.

Stephen încuviinţă din cap rânjind. Nu avea rost să vină cu argumente, tânărul nu-şi spunea decât lecţia.

— Okay, spuse deci. Vin imediat. Şi voi preda şi vasele. Tânărul se uită la el nesigur, evident neîncrezător dacă Stephen nu voia cumva să-şi bată joc de el. Abia când îl văzu pe Stephen închizându-şi computerul, oftă mulţumit şi plecă.

*

Judith lua micul dejun, mai târziu decât de obicei şi destul de adormită şi se gândea la Stephen. Se întâlniseră la împărţirea mâncării, dar el o salutase doar scurt, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, şi o întinsese apoi cu observaţia că are treabă, împreună cu tava foarte încărcată. De atunci şedea aici, singură, şi-şi mânca încet micul dejun, în timp ce în jurul ei celelalte ajutoare veneau şi plecau, iar perioada micului dejun se apropia de sfârşit. Oare cum se întâmplase? Seara trecută se întâmplase ceva deosebit între ei sau o înşela memoria? Merseseră strâns înlănţuiţi şi nu lipsise mult să îl urmeze în cortul lui. Şi ce s-ar fi întâmplat azi-dimineaţă? Dacă s-ar fi culcat cu el de-adevăratelea? Nu scăpa deloc de bănuiala că şi atunci ar fi avut ceva urgent de rezolvat. Acum îl vedea acolo sus pe drum venind înapoi cu tava. Mergea printre şirurile de corturi, părea că face un ocol până la cortul ei. Credea oare că o găsea