a te uita la ea, dar chiar şi înainte de a şti măcar ce este ea, faţă de ce anume rezişti. Astfel că am scris scrisorile, nu mai ştiu câte, destule, mai mult decât destule pentru că şi una singură chiar ar fi fost de ajuns. Şi asta e totul.

 

GUVERNATORUL

Totul?

 

TEMPLE

Da. Sigur că dumneavoastră aţi auzit de şantaj. Scrisorile au apărut din nou bineînţeles. Şi bineînţeles fiind Temple Drake, prima cale de a le cumpăra îndărăt la care s-a gândit Temple Drake a fost să producă materialul pentru un alt set de scrisori.

 

STEVENS

(către Temple)

Da, asta e tot. Dar trebuie să-i spui de ce anume asta e tot.

 

TEMPLE

Credeam că am spus. Am scris unele scrisori despre care te-ai fi gândit că până şi Temple Drake s-ar fi ruşinat să le aştearnă pe hârtie, şi pe urmă omul căruia i le scrisesem a murit şi eu m-am măritat cu un alt bărbat şi m-am reformat, sau mi-am închipuit că făcusem aşa ceva, şi am născut doi copii şi am angajat o altă târfă reformată, astfel încât să am pe cineva cu care să stau de vorbă, şi chiar mă gândeam că uitasem de scrisorile astea până când ele au apărut iarăşi şi atunci am văzut că nu numai că nu uitasem de scrisori, ci nici măcar nu mă reformasem…

 

STEVENS

Foarte bine. Vrei deci să povesteşti?

 

TEMPLE

Şi tu erai cel care ţineai predici împotriva moderaţiei.

 

STEVENS

Ţineam predici împotriva orgasmelor de moderaţie.

 

TEMPLE

(cu amărăciune)

A, ştiu. Doar suferinţa. Nu pentru ceva anume; pur şi simplu suferinţa. Numai pentru că e bună pentru tine, cum e calomelul sau ipecacuana.

(către guvernator)

Foarte bine. Ce mai e?

 

GUVERNATORUL

Tânărul acela a murit…

 

TEMPLE

A, da. – A murit, împuşcat dintr-o maşină în timp ce se strecura pe aleea din spatele casei, ca să urce pe acelaşi burlan pe care aş fi putut coborî eu oricând aş fi vrut să fug de acolo, ca să mă vadă – singura dată, prima dată, acea unică dată când ne gândeam că l-am evitat, l-am păcălit pe el, că puteam fi singuri, doar noi doi, după toţi cei… ceilalţi. – Dacă dragostea poate fi, poate însemna ceva, în afară de noutate, de putinţa de a învăţa, de liniştea, de acea singurătate a vieţii private: nu ruşinea: nici măcar conştiinţa că eşti gol, pentru că te foloseşti doar de goliciune pentru că asta e o parte din totul; pe urmă el era mort, omorât, împuşcat tocmai în miezul gândului lui îndreptat spre mine, când în exact un minut poate ar fi fost în aceeaşi cameră cu mine, când totul din fiinţa lui în afară de trupul lui era deja în cameră cu mine şi uşa încuiată în sfârşit numai pentru noi doi singuri; şi pe urmă totul se terminase ca şi când n-ar fi fost niciodată, nu s-ar fi întâmplat niciodată: trebuie să fie ca şi când nu s-ar fi întâmplat niciodată, decât că asta era chiar şi mai rău…

(repede)

Pe urmă tribunalul de la Jefferson şi mie nu-mi mai păsa de nimic, nu-mi păsa de nimic acum, şi tata şi fraţii mei aşteptând şi pe urmă anul acela în Europa, la Paris, şi tot nu-mi mai păsa de nimic, şi pe urmă, după o vreme, lucrurile au început cu adevărat să fie mai uşoare. Ştiţi şi dumneavoastră. Oamenii au noroc. Sunt minunaţi. La început crezi că poţi să înduri doar atât, şi că pe urmă ai să fii liber. Pe urmă constaţi că poţi să înduri orice, poţi cu adevărat, şi pe urmă nici măcar nu mai contează. Pentru că dintr-odată poate să fie ca şi când nici n-ar fi fost niciodată, nu s-ar fi întâmplat niciodată. Ştiţi: cineva – Hemingway, nu? – a scris o carte despre cum nici nu s-a întâmplat niciodată cu adevărat vreunei fe… vreunei femei, dacă ea refuză pur şi simplu să accepte asta, indiferent cine anume îşi mai aminteşte, se mai laudă cu asta. Şi de altfel cei care ar mai fi putut – să-şi aducă aminte – erau morţi amândoi. Pe urmă Gowan a venit la Paris în iarna aceea şi ne-am căsătorit – la Ambasadă, cu o recepţie după aceea la Crillon, şi dacă asta n-ar fi putut şterge ca printr-o fumigaţie un trecut american, atunci ce altceva înainte de a ajunge în cer ai mai putea spera ca să înlăture mirosul urât? Ca să nu mai vorbim de un automobil nou şi de o lună de miere într-un ascunziş de lux închiriat şi care fusese construit pentru iubita sa europeană de un prinţ mahomedan la Cap Ferrat. – Numai că…

(se opreşte o clipă, apoi continuă)

…noi – mă gândeam că noi – eu nu voiam cu adevărat să şterg duhoarea aceea…

(repede acum, încordată, ţeapănă, cu mâinile încleştate din nou în pumni iarăşi în poală)

Ştiţi: că doar căsătoria ar fi fost de ajuns: nu Ambasada şi Crillon şi Cap Ferrat ci doar să îngenunchem, noi doi, şi să spunem „Am păcătuit, iartă-ne”. Şi atunci poate că ar fi fost dragostea de data asta – pacea, liniştea, izbăvirea aceea de ruşine pe care eu… care mie – căreia nu-i simţisem lipsa cealaltă dată…

(ezită din nou, apoi iarăşi repede, volubilă dar succintă)

Dragostea, dar ceva mai mult decât dragostea încă: nemaidepinzând doar de dragostea care să ţină laolaltă două fiinţe, să le facă mai bune decât fiecare dintre ele ar fi fost singură, ci tragedia, suferinţa, faptul să suferiseră şi provocaseră suferinţă şi jale; faptul de a avea ceva cu care să trebuiască să trăiască chiar şi apoi, pentru că ştiau că ei doi nu mai puteau să uite vreodată. Şi pe urmă am început să cred ceva mai mult chiar decât atât: că era ceva chiar mai bun, mai puternic decât tragedia care să ţină laolaltă două fiinţe: iertarea. Numai că asta părea să nu fie adevărat. Numai că poate nu iertarea era neadevărată, ci recunoştinţa; şi poate