Copiii ei veniră câteva minute mai târziu. Arătau altfel, poate pentru că îi vedeam pentru prima dată în propria lor casă, și nu în Abba, unde erau musafiri în casa lui Papa. Obiora își scoase ochelarii de soare negri și îi strecură în buzunarele pantalonilor lui scurți când intrară. Râse când mă văzu.

— Jaja și Kambili sunt aici! spuse Chima.

Ne-am îmbrățișat unii cu alții drept salut, strângându-ne scurt în brațe. Amaka abia mă atinse înainte să se tragă înapoi. Purta ruj, o altă nuanță, care era mai mult roșie decât maro, și rochia îi stătea mulată pe trupul subțire.

— Cum ați călătorit până aici? întrebă ea, uitându-se la Jaja.

— Bine, spuse Jaja. Credeam că va dura mai mult.

— Oh, Enugu chiar nu e așa departe de aici, spuse Amaka.

— Mami, încă n-am cumpărat băuturile răcoritoare, spuse Obiora.

— Nu ți-am spus să le cumperi înainte să pleci, gbo? Tușica Ifeoma lăsă ceapa tăiată să alunece în uleiul încins și se dădu un pas înapoi.

— Mă duc acum. Jaja, vrei să vii cu mine? Mergem doar la un chioșc din clădirea alăturată.

— Nu uitați să luați sticle goale, spuse tușica Ifeoma.

L-am urmărit pe Jaja plecând cu Obiora. Nu puteam să-i văd fața, nu aveam cum să-mi dau seama dacă e la fel de uluit ca și mine.

— Lasă-mă să mă schimb, mami, și vin eu să prăjesc bananele plantain, spuse Amaka, întorcându-se să plece.

— Nne, du-te cu verișoara ta, îmi spuse tușica Ifeoma.

Am urmat-o pe Amaka la ea în cameră, punând un picior speriat înaintea celuilalt. Dușumeaua de ciment era aspră, nu puteam să-mi las picioarele să alunece ca pe marmura lucioasă de acasă. Amaka își scoase cerceii, îi puse pe măsuța de toaletă și se uită în oglinda înaltă. M-am așezat pe marginea patului, urmărind-o, întrebându-mă dacă știa că venisem după ea în cameră.

— Sunt sigură că Nsukka nu ți se pare la fel de civilizat în comparație cu Enugu, spuse ea, încă uitându-se în oglindă. I-am spus mamei să nu vă oblige să veniți.

— Eu… noi… am vrut să venim.

Amaka zâmbi în oglindă, un zâmbet subțire, superior, care părea să spună că nu e nevoie să mă prefac.

— Nu există niciun loc interesant în Nsukka, în caz că n-ai observat deja. În Nsukka nu există niciun Genesis și nici Nike Lake.

— Ce să fie?

— Genesis și Nike Lake, locurile de distracție din Enugu. Mergi acolo tot timpul, nu-i așa?

— Nu.

Amaka îmi aruncă o privire curioasă.

— Dar mergi din când în când?

— Eu… da. Nu fusesem niciodată la restaurantul Genesis și fusesem o singură dată la hotelul Nike Lake, când partenerul de afaceri al lui Papa avusese recepția de nuntă acolo. Stătusem doar atât cât să facă Papa poze cu cuplul și să le dea un cadou.

Amaka luă un pieptene și-l trecu prin părul ei scurt. Apoi se întoarse spre mine și mă întrebă:

— De ce vorbești încet?

— Poftim?

— Îți cobori vocea când vorbești. Vorbești în șoaptă.

— Aaa, am spus, concentrându-mă asupra biroului, care era plin de diferite lucruri: cărți, o oglindă ciobită, carioci.

Amaka puse pieptenele jos și își trase rochia peste cap. În sutienul ei alb dantelat și în chiloții albastru-deschis arăta ca o căprioară Hausa: cafenie, lungă și subțire. Mi-am ferit repede privirea. Nu văzusem niciodată pe nimeni dezbrăcându-se; era un păcat să privești goliciunea altcuiva.

— Sunt sigură că asta nu se compară nici pe departe cu sistemul audio din camera ta din Enugu, spuse Amaka. Arătă înspre micul casetofon de la piciorul dulapului de haine. Am vrut să-i spun că nu am niciun fel de sistem audio în camera mea acasă, dar nu eram sigură că va fi încântată să audă asta, la fel cum n-ar fi fost încântată să audă că am un asemenea sistem.

Porni casetofonul, dând din cap pe ritmul polifonic al tobelor.

— Ascult mai mult muzicieni indigeni. Au intuiție culturală; au cu adevărat ceva de spus. Fela și Osadebe, și Onyeka sunt preferații mei. Oh, sunt sigură că probabil nu știi cine sunt, sunt sigură că preferi pop-ul american ca toți adolescenții. A spus „adolescenții” ca și cum ea n-ar fi fost unul, ca și cum adolescenții ar fi fost o clasă de oameni care, neascultând muzică inspirată din cultură, erau cu o treaptă mai jos decât ea. Și spuse „intuiție culturală” cu mândria oamenilor care rostesc un cuvânt pe care n-au știut niciodată că-l vor învăța, înainte să o facă.

Am stat nemișcată pe marginea patului, cu mâinile împreunate, așteptând să-i spun Amakăi că nu am casetofon și că nu prea fac diferența între diferitele feluri de muzică pop.

— Tu ai pictat asta? am întrebat. Pictura în acuarelă a unei femei cu un copil părea mai degrabă o copie a Fecioarei cu Pruncul, tabloul în ulei agățat în dormitorul lui Papa, cu excepția faptului că femeia și copilul din pictura ei erau de culoare.

— Da, mai pictez uneori.

— E drăguț. Mi-aș fi dorit să știu că verișoara mea pictează în acuarelă. Aș fi vrut să nu se mai uite la mine ca la un animal straniu de laborator care trebuie înțeles și catalogat.

— Fetelor, v-a reținut ceva? strigă tușica Ifeoma din bucătărie.

Am urmat-o pe Amaka înapoi în bucătărie și am urmărit-o cum taie și prăjește bananele plantain. În curând, se întoarse și Jaja cu băieții, cu sticlele de băuturi răcoritoare în pungi negre de plastic. Tușica Ifeoma îl rugă pe Obiora să așeze masa.

— Astăzi, îi tratăm pe Kambili și pe Jaja ca pe niște musafiri, dar de mâine sunt membri ai familiei și trebuie să ne ajute la treabă, spuse ea.

Masa din sufragerie era din lemn care