1241 Vezi aici şi concluzia lui Girardot dintr-un alt articol, din 2010: „This confession brings me to my current conviction that a renewed Eliadian sensibility, along with a reconstructed set of Eliadian methodological themes and tools, still has relevance for the clouded task of interpreting religious phenomena in the increasingly post-secular and terror-ridden world of the twenty-first century. Instead of clebrating the end of the Eliadian era, it might be more worthwhile to consider the posibility of a truly creative re-appropiation of his interpretative agenda and his willingness to seek aut the general amidst the particular.“, Norman Giradot, „My Eliade: Personal Reflections on the Splendour of the Strange, the Sacred and the Sublime“, Archaeus, XIV (2010), p. 17.

1242 Pentru interpretarea nihilismului ca eveniment metafizic al epocii moderne vezi aici: Conor Cunnigham, Genealogy of Nihilism. Philosophies of nothing and the difference of theology, Routledge, London and New York, 2002; M. Heidegger, Nietzsche I-II, Neske, Pfullingen, 1961; Ernst Jünger, Der Arbeiter, Sämtliche Werke, zweite Abteilung, Essays, Band 8, Essays II, Klett-Cotta, Stuttgart, 1981; Idem, Über die Linie, în Sämtliche Werke, zweite Abteilung, Essays I, Band 7, Klett-Cotta, 1980; Dieter Arendt, Der Nihilismus als Phänomen der Geistesgeschichte in der wissenschaftlichen Diskussion unseres Jahrhunderts, Darmstadt, 1974; Dieter Arendt, Nihilismus. Die Anfänge von Jacobi bis Nietzsche, Köln, 1970; Hans Jonas, The Gnostic Religion: The Message of the Alien God and the Beginnings of Christianity, Boston, 1958, 1963; „Gnosticism and Modern Nihilism“ în The Phenomenon of Life: Towards a Philosophical Biology, New York, 1966, cap. 9; Gerschom Scholem, „Der Nihilismus als religiöses Phänomen“ în Eranos Jahrbuch, 43(1974), Leiden, 1977, pp. 1-50; Christos Yannaras, Heidegger şi Areopagitul, Anastasia, Buc., 1996. Pentru opera lui Friedrich Nietzsche: Fr. Nietzsche, Sämlitche Werke, Kritische Studienausgabe in 15 Bänden, Herausgegeben von Giorgio Colli und Mazzino Montinari, Deutscher Taschenbuch Verlag, de Guyter, 1980.

1243 Heinrich Heine scria deja la 1834: „Lessing a murit la Braunschweig în anul 1781, nerecunoscut, urât şi ponegrit. În acelaşi an apărea la Königsberg Critica raţiunii pure a lui Immanuel Kant. Cu această carte care, din cauza unor tregiversări ieşite din comun, a devenit general cunoscută de-abia la sfârşitul anilor optzeci, începe în Germania o revoluţie spirituală care ne oferă cele mai grozave analogii cu revoluţia materială din Franţa şi care trebuie luată în considerare de cţtre orice gânditor mai profund ca fiind la fel de importantă precum a fost aceea. Ea se desfăşoară prin acelaşi faze, şi între ele se impune cel mai remarcabil paralelism. Pe amândouă malurile Rinului constatăm aceeaşi ruptură cu trecutul, tradiţiei i se reziliază respectul; după cum, în Franţa, orice drept trebuie să se justifice, tot aşa şi dincole, în Germania, trebuie justificar orice gând, şi aşa cum se prăbuşeşte aici monarhia, cheia de boltă a vechii ordini sociale, tot astfel se prăbuşeşte dincolo deismul, cheia de boltă a vechiului regim spiritual. Despre această catastrofă, despre acel 21 ianuarie al deismului, vom vorbi poate în partea următoare. Stranii fiori de spaimă, o tăinuită pietate ne intezic astăzi să scriem mai departe. Pieptul nostru e debordat de o înspăimântătoare milă – e însuşi bătrânul Iehova pregătindu-se de moarte. L-am cunoscut încă din leagăn, în Egipt, unde fusese educat printre viţei sacri, crocodili, cepe sfinte, ibişi şi pisici. – L-am văzut cum şi-a luat adio de la camarazii de joacă ai copilăriei sale şi de la obeliscurile şi sfincşii văii Nilului, patria sa, şi cum a devenit în Palestina micul Dumnezeu-rege al unu popor de păstori, locuind în propriul său templu-palat. – L-am văzut şi mai târziu, cum a venit în contact cu civilizaţia asiro-babiloniană şi cum a renunţat el la toate prea omeneştile pasiuni, nemaiscuipând mânie şi fulgerând la orice fleac. – L-am cunoscut plecând la Roma, Capitala, unde s-a lepădat de toate prejudecăţile naţionale şi a proclamat egalitatea în ceruri a tuturor popoarelor, alcătuind din astfel de fraze frumoase opoziţia faţă de bătrânul Jupiter, şi urzind atâtea intrigi până când a ajuns la putere şi de acolo de sus, de pe Capitoliu, a încercat să domnească asupra Oraşului şi a lumii, urbem et orbem. – L-am văzut spiritualizându-se din ce în ce mai mult, plângând înduioşat, devenind un tată iubitor, un prieten universal al oamenilor, unul care aduce lumii fericirea, un filantrop – nimic din toate acestea nu i-a putut fi însă de ajutor. – Auziţi clopotul sunând? Îngenunchiaţi. – I se aduc sacramentele unui Dumnezeu care moare“, Heinrich Heine, Contribuţii la istoria religiei şi a filozofiei în Germania (1835), Humanitas, Buc., 1996, pp. 129-131.

1244 Fr. Nietzsche, Dincolo de bine şi de rău (1886), Humanitas, Buc., 1991, partea a treia, „Fenomenul religios“, prg. 55, pp. 64-65. „Es giebt eine grosse Leiter der religiösen Grausamkeit, mit vielen Sprossen; aber drei davon sind die wichtigsten. Einst opferte man seinem Gotte Menschen, vielleicht gerade solche, welche man am besten liebte, — dahin gehören die Erstlings-Opfer aller Vorzeit-Religionen, dahin auch das Opfer des Kaisers Tiberius in der Mithrasgrotte der Insel Capri, jener schauerlichste aller römischen Anachronismen. Dann, in der moralischen Epoche der Menschheit, opferte man seinem Gotte die stärksten Instinkte, die man besass, seine „Natur“; diese Festfreude glänzt im grausamen Blicke des Asketen, des begeisterten „Wider-Natürlichen“. Endlich: was blieb noch übrig zu opfern? Musste man nicht endlich einmal alles Tröstliche, Heilige, Heilende, alle Hoffnung, allen Glauben an