verborgene Harmonie, an zukünftige Seligkeiten und Gerechtigkeiten opfern? Musste man nicht Gott selber opfern und, aus Grausamkeit gegen sich, den Stein, die Dummheit, die Schwere, das Schicksal, das Nichts anbeten? Für das Nichts Gott opfern — dieses paradoxe Mysterium der letzten Grausamkeit blieb dem Geschlechte, welches jetzt eben herauf kommt, aufgespart: wir Alle kennen schon etwas davon. —“, Friedrich Nietzsche, Sämlitche Werke, Kritische Studienausgabe in 15 Bänden, Herausgegeben von Giorgio Colli und Mazzino Montinari, Deutscher Taschenbuch Verlag, de Guyter, 1980, vol.5, p.74.

1245 Hegel, în Prelegeri de flilzofie a religiei, analiza momentul morţii Fiului lui Dumnezeu pe cruce astfel: „Apare acum încă o altă determinaţie. Dumnezeu a murit, Dumnezeu este mort – acesta este gândul cel mai îngrozitor, că tot ce e veşnic, tot ce e adevăr nu este, e însăşi negaţia în Dumnezeu; de aceasta sunt legate durerea supremă, sentimentul lipsei totale de scăpare, abandonarea a tot ce e superior. – Procesul nu se opreşte însă aici, ci se produce acum convertirea; anume, Dumnezeu se păstrează pe sine în acest proces, iar acesta este numai moartea morţii. Dumnezeu reînvie la viaţă; prin urmare procesul se converteşte în contrariul său.“, Prelegeri de filozofie a religiei, part. a III-a. „Religia absolută, II Ideea eternă a lui Dumnezeu în elementul conştiinţei“, trad. D.D. Roşca, Humanitas, 1995, p. 479 [249-250].

1246 Eliade îi răspundea astfel lui Claude-Henri Rocquet la o întrebare despre demistificare: „Cred că sacrul este camuflat în profan, după cum, pentru Freud sau Marx, profanul era camuflat în sacru.“, Mircea Eliade, Încercarea labirintului, ed.cit., p. 120. Dictum-ul eliadian este foarte important pentru că dă seama despre un întreg habitus al gândirii eliadiene despre fenomenul religios şi despre esenţa fiinţări umane. Pentru definirea nihilismului vezi şi „dialogul“ între Ernst Jünger şi Martin Heidegger. Este vorba despre două eseuri scrise de cei doi în volume omagiale. Jünger va scrie, primul, eseul său: Über die Linie, într-un volum omagial pentru aniversarea lui Heidegger la împlinirea a şaizeci de ani (1949), la care va răspunde Heidegger, în 1955, cu Über „die Linie“, publicat mai târziu cu titlul: Zur Seinsfrage, în volumul Wegmarken. Eliade este posibil să fi cunoscut eseul lui Jünger, cu care va colabora la Antaios, şi cu care coresponda. Vezi şi Franco Volpi, Ernst Jünger – Martin Heidegger, Oltre la linea (1989), Adelphi, Piccola Biblioteca, 2010. De asemenea, vezi pentru comentariul dialogului dinte Jünger şi Heidegger: Friedrich-Wilhelm von Herrmann, Topology and Topography of Nihilism. From the debate between Ernst Jünger and Martin Heidegger, Heidegger Studies, Volume 24, 2008, pp. 21-37.

1247 Vezi aici M. Heidegger, Nietzsche II, Neske, Pfullingen, 1961, pp. 31-398; Idem, „Nietzsches Wort «Gott ist tot»“ în Holzwege, G.A., Band 5, Vittorio Klostermann, Frankfurt a. M., 1977.

1248 „«Unde a plecat Dumnezeu? strigă el. Am să vă spun eu! Noi l-am ucis – voi şi eu! Noi toţi suntem ucigaşii lui! Dar cum am făcut asta? Cum am putut să bem marea? Cine ne-a dat buretele pentru a şterge întregul orizont? Ce-am făcut când am desprins pământul acesta din lanţurile soarelui său? Încotro se îndreaptă acum? Încotro ne îndreptăm noi? Departe de toţi sorii? Nu ne prăbuşim fără încetare? Înapoi, într-o parte, înainte, în toate părţile? Mai există oare un sus şi un jos? Nu rătăcim ca print-un neant nesfârşit? Nu ne adie golul în faţă? Nu s-a făcut mai frig? Nu vine mereu noaptea şi încă şi mai noapte? Nu auzim încă nimic din gălăgia cioclilor care-l îngroapă pe Dumnezeu? Nu simţim încă nimic din mirosul putrezirii divine? – şi zeii putrezesc! Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Şi noi l-am ucis! Cum să ne consolăm, noi, ucigaşii ucigaşilor? Cel mai sfânt şi cel mai puternic din tot ce-a vut lumea până acum şi-a pierdut sângele sub cuţitele noastre – cine ne spală de acest sânge? Cu ce apă ne-am putea curăţa? Ce ispăşiri, ce jocuri sfinte va trebui să inventăm? Nu este oare dimensiunea acestei fapte prea mare pentru noi? Nu trebuie să devenim noi înşine nişte zei pentru a părea cel puţin demni de ea? Faptă mai mare nu a existat niciodată – şi oricine se va naşte după noi va pătrunde, datorită acestei fapte, într-o istorie mai înaltă decât a fost istoria de până acum!»“, Fr. Nietzsche, Ştiinţa voioasă, Humanitas, Buc., 1994, p. 130, af. 125; Fr. Nietzsche, KSA, vol. 3, p. 481.

1249 Fr. Nietzsche, Voinţa de putere, trad. rom., ed.cit., p.15, af. 13.

1250 Ernst Jünger va defini astfel importanţa lui Nietzsche: „ (…) Nietzsche, cu doctrina veşnicei reîntoarceri. În pasajul din Die fröhliche Wissenschaft unde prezintă pentru prima dată acest gând deconcertant, el utilizează imaginea clepsidrei. El spune: «Eterna clepsidră a existenţei nu conteneşte să tot fie răsucită, şi tu odată cu ea, o, grăunte de pulbere a pulberii! ». În realitate, dacă stăm şi cântărim bine lucrurile, ideea noastră despre veşnica reântoarcere este paradoxală. Noţiunile de «reîntoarcere» şi de