Mi i-a prezentat pe căpitanul Beaugrand, pe secundul Bremond, pe pilotul Podimatas (un individ acoperit de peri ca un mistreţ, cu barba şi părul ce se amestecau între ele pe toată faţa, aşa încât pare să se radă numai în albul ochilor) şi, mai ales, pe bucătarul Jean Boyer — iar dacă te uiţi bine la Dumas, pare că bucătarul este personajul cel mai important din suită. Dumas călătoreşte cu o curte, ca un mare senior de pe vremuri.

Pe când mă însoţea în cabina mea, Podimatas mă informa că specialitatea lui Boyer erau les asperges aux petit pois, sparanghelul cu mazăre, reţetă curioasă, deoarece petit pois, adică mazăre, nu se găsea în felul acela de mâncare.

Am trecut de insula Caprera, unde se duce Garibaldi să se ascundă când nu luptă.

— Îl veţi vedea în curând pe general la Palermo, mi-a spus Dumas, şi doar ce-a vorbit despre el şi chipul i s-a luminat de admiraţie. Cu barba lui blondă şi cu ochii albaştri, pare Iisus din Cina cea de taină a lui Leonardo. Mişcările lui sunt pline de eleganţă; vocea are o blândeţe nesfârşită. Pare un om domol, dar rostiţi înaintea lui cuvintele Italia şi independenţă şi-o să-l vedeţi tresărind ca un vulcan, cu erupţii de foc şi torente de lavă. În luptă, nu e niciodată înarmat; în momentul acţiunii, scoate din teacă prima sabie care-i vine la îndemână, zvârle cât colo teaca şi se aruncă asupra duşmanului. Are o singură slăbiciune: crede că e as la popice.

După puţin timp, mare agitaţie la bord. Marinarii tocmai pescuiau o mare ţestoasă marină, cum se găsesc pe la sud de Corsica. Dumas era aţâţat.

— Nu cred că vreţi să urmăriţi toată operaţia, care durează mult: e răsturnată pe spate, nevinovata de ea îşi va întinde gâtul şi vom profita de imprudenţa ei ca să-i tăiem capul, ţac, apoi o s-o atârnăm de coadă, lăsând-o să sângereze timp de douăsprezece ore. După aceea o răsturnăm din nou pe spate, introducem un tăiş tare între plăcile de pe burtă şi cele de pe spate, fiind atenţi să nu-i perforăm fierea, altfel devine imposibil de mâncat, i se extrag măruntaiele şi se păstrează numai ficatul, mucoasa transparentă pe care o conţine nu serveşte la nimic, dar are două grămăjoare de carne care par două fudulii de viţel, în ce priveşte atât albeaţa, cât şi gustul. În sfârşit, desprindem membranele, gâtul şi înotătoarele, se taie bucăţi de carne de dimensiunile unei nuci, se curăţă, se pun într-o supă bună, cu piper, cuişoare, morcovi, cimbrişor şi dafin şi se fierbe totul vreo trei-patru ore la foc mic. Între timp se pregătesc fâşii de pui asezonate cu pătrunjel, arpagic şi sardele, se fierb în zeamă fierbinte, apoi se scurg şi se toarnă deasupra lor supa de ţestoasă, în care vom fi pus şi trei-patru pahare de vin de Madera sec. Dacă n-avem Madera, s-ar putea pune Marsala cu un păhărel de rachiu sau de rom. Dar ar fi un pis aller. Vom gusta din supa noastră mâine seară.

Nu puteai decât să-l simpatizezi pe un astfel de om, căruia-i plăcea atât de mult să mănânce bine; chiar dacă de rasă aşa de îndoielnică.

***

(13 iunie) De alaltăieri Emma a ajuns la Palermo. Oraşul, cu al lui du-te-vino de cămăşi roşii, pare un câmp de maci. Şi totuşi, mulţi voluntari ai lui Garibaldi sunt îmbrăcaţi şi înarmaţi cum se nimereşte, unii abia au câte o pălărie mare cu pană la hainele lor civile. Asta pentru că pânză roşie se găseşte acum destul de puţină, iar o cămaşă de culoarea aceea costă o avere, poate că-i mai la îndemâna multor odrasle din nobilimea locală, care s-au unit cu garibaldienii abia după primele şi cele mai sângeroase bătălii, decât a voluntarilor plecaţi de la Genova. Cavalerul Bianco îmi dăduse destui bani ca să supravieţuiesc în Sicilia şi mi-am făcut rost imediat de o uniformă suficient de purtată ca să nu par un filfizon abia sosit, cu cămaşa care de atâta spălat începea să bată-n roz şi pantaloni în stare proastă; însă numai cămaşa m-a costat cincisprezece franci, iar cu aceeaşi sumă la Torino aş fi putut să-mi cumpăr patru.

Aici totul are un preţ ieşit din comun, un ou costă patru bani, o livră de pâine şase bani, o livră de carne treizeci. Nu ştiu dacă-i aşa pentru că insula e săracă şi cei ce-o ocupă îi înfulecă acum puţinele resurse sau pentru că palermitanii au hotărât că oamenii lui Garibaldi sunt mană căzută din cer şi-i jupoaie cât pot.

Întâlnirea celor doi mari oameni, la Palatul Senatului („E ca la primăria din Paris în 1830!”, zicea Dumas extaziat) a fost foarte teatrală. Dintre cei doi nu ştiu care a fost cel mai mare histrion.

— Dragă Dumas, îţi simţeam lipsa, a strigat generalul şi, către Dumas când acesta îl felicita: — Nu pe mine, nu pe mine, pe oamenii aceştia. Au fost nişte uriaşi! Şi apoi, către ai săi: — Daţi-i imediat domnului Dumas cel mai frumos apartament din clădire. Nimic nu va fi de-ajuns pentru un om ce mi-a trimis scrisori care anunţă sosirea a o mie cinci sute de oameni, zece mii de puşti şi două piroscafe!

Eu mă uitam la erou cu neîncrederea pe care, după moartea tatălui meu, o aveam faţă de eroi. Dumas mi-l descrisese ca pe un Apollo, iar mie mi se părea de statură modestă, nu blond, ci blonziu, cu picioarele scurte şi strâmbe şi, judecând după mers, atins de reumatism. L-am văzut călcând cam cu greutate, ajutat de doi oameni de-ai săi.

Către sfârşitul după-amiezii, o mulţime s-a adunat lângă palatul regal la strigătul: „Trăiască Dumas, trăiască Italia!”. Scriitorul era vizibil mulţumit, dar am impresia că lucrul fusese pus la cale de Garibaldi, care cunoaşte vanitatea prietenului său şi are nevoie de puştile făgăduite. M-am amestecat în mulţime şi-am căutat să înţeleg ce anume spuneau în dialectul acela de neînţeles ca graiul africanilor, dar un scurt dialog nu mi-a scăpat: unul îl întreba pe un altul cine era Dumas ăsta căruia