Dumas m-a prezentat unora dintre oamenii generalului, am fost fulgerat de privirea ameninţătoare a locţiitorului lui Garibaldi, teribilul Nino Bixio, şi am fost aşa de intimidat, încât m-am depărtat. Trebuia să caut o locandă în care să pot să mă duc şi să vin fără să atrag atenţia cuiva.

Acum în ochii tuturor sunt un garibaldian, iar în ochii corpului expediţionar, un reporter liber.

***

L-am revăzut pe Nino Bixio pe când trecea prin oraş călare. După câte se spun, adevăratul comandant militar al expediţiei este el. Garibaldi se ţine deoparte, se gândeşte mereu la ce va face mâine, e curajos la atacuri şi-i trage după el pe cei care vin din urmă, dar Bixio se gândeşte la prezent şi încolonează trupele. În timp ce trecea, am auzit un garibaldian de lângă mine care-i spunea colegului său: — Ia uite ce mai ochi, fulgeră pretutindeni. Profilul lui taie ca o sabie. Bixio! Până şi numele-ţi dă ideea unei scăpărări de fulger.

E limpede că Garibaldi şi locotenenţii săi i-au hipnotizat pe voluntarii ăştia. E rău. Căpeteniile cu prea mult farmec sunt decapitate iute, pentru binele şi liniştea regatelor. Stăpânii mei de la Torino au dreptate: trebuie ca mitul ăsta al lui Garibaldi să nu se răspândească şi în nord, altminteri toţi supuşii regatelor de acolo se vor îmbrăca în cămăşi roşii şi-o să fie republică.

***

(15 iunie) E anevoie de vorbit cu localnicii. Singurul lucru limpede e că încearcă să profite de pe urma oricui are aerul unui piemontez, cum zic ei, chiar dacă printre voluntari se află foarte puţini piemontezi. Am găsit o tavernă unde pot să cinez şi, la preţ mic, să gust unele mâncăruri locale cu nume greu de pronunţat. M-am îndopat cu chifle umplute cu splină, dar împreună cu vinul bun din partea locului poţi înghiţi câteva. Cinând, am legat prietenie cu doi voluntari, un anume Abba, un liguric abia trecut de douăzeci de ani, şi un anume Bandi, un ziarist din Livorno, cam de vârsta mea. Cu ajutorul celor povestite de ei, am reconstituit sosirea garibaldienilor şi primele lor bătălii.

— Ah, de-ai şti, dragă Simonini, îmi spunea Abba. Debarcarea la Marsala a fost o farsă! Iată, avem dinaintea noastră Stromboli şi Capri, navele bourbonice, iar Lombardo al nostru se izbeşte de o stâncă şi Nino Bixio zice că-i mai bine să-l captureze ăia cu o gaură-n burtă decât teafăr şi sănătos, ba chiar că ar trebui să-l scufundăm şi pe Piemonte. Frumoasă pierdere, zic eu, dar avea dreptate Bixio, nu se puteau face cadou două vase bourbonicilor, şi apoi aşa se fac marii condotieri, după debarcare arzi ambarcaţiunile şi aşa nu mai poţi să te retragi. Piemonte începe debarcarea, Stromboli începe să tragă cu tunurile, dar tirul ratează ţinta. Comandantul unei nave englezeşti din port se duce la bordul lui Stromboli şi-i spune căpitanului că sunt supuşi englezi pe uscat şi-l va considera răspunzător de orice incident internaţional. Tu ştii că englezii au la Marsala mari interese economice legate de vinuri. Comandantul bourbonic zice că de incidentele internaţionale nu-i pasă şi pune să se tragă din nou, dar tunul dă iar greş. Când, în sfârşit, navele bourbonice nimeresc câteva lovituri, nu fac rău nimănui, doar taie în două un câine.

— Prin urmare, englezii v-au ajutat?

— Să spunem că s-au pus liniştiţi de-a curmezişul, în aşa fel încât să-i încurce pe bourbonici.

— Dar ce raporturi are generalul cu englezii?

Abba a făcut un gest ca pentru a spune că un simplu soldat ca el ascultă şi nu pune prea multe întrebări.

— Ascult-o mai degrabă pe-asta, că-i frumoasă. Ajungând în oraş, generalul ordonase să se pună mâna pe telegraf şi să i se taie firele. Trimit ei un locotenent cu câţiva oameni şi, văzându-l că vine, angajatul de la telegraf fuge. Locotenentul intră în birou şi găseşte copia unei depeşe abia trimise comandantului militar din Trapani: „Două vapoare cu zbaturi sub pavilion sard au intrat chiar acum în port şi debarcă oameni”. Chiar în momentul acela vine răspunsul. Unul dintre voluntari, care era funcţionar la telegraful din Genova, îl traduce: „Câţi oameni şi de ce debarcă?”. Ofiţerul pune să se transmită: „Scuză-mă, am greşit; sunt două vase de comerţ provenind din Girgenti cu o încărcătură de sulf. Reacţie de la Trapani: „Eşti un prost”. Ofiţerul încasează foarte mulţumit, taie firele şi pleacă.

— Să spunem adevărul, intervenea Bandi, debarcarea n-a fost doar un circ, cum zice Abba; când am fost pe mal, din navele bourbonicilor tocmai soseau, în sfârşit primele grenade şi lovituri de mitralieră. Totuşi ne distram. Apăruse chiar în toiul exploziilor un călugăr bătrân, dar bine hrănit, care, cu pălăria în mână, ne ura bun venit. Careva a strigat: „Ce vii să ne baţi la cap, călugăre?”, însă Garibaldi a ridicat mâna şi a spus: „Scumpe părinte, pe cine cauţi? N-auzi cum şuieră gloanţele astea?”. Iar fratele: „Gloanţele nu mă sperie: sunt serv al Sfântului Francisc cel sărac şi sunt fiu al Italiei”. „Ţii aşadar cu poporul?”, a întrebat generalul. „Cu poporul, cu poporul”, a răspuns călugărul. Atunci am înţeles că Marsala era a noastră. Iar generalul l-a trimis pe Crispi la încasatorul de impozite în numele lui Vittorio Emanuele, regele Italiei, să rechiziţioneze toate încasările, care au fost predate intendentului Acerbi, în schimbul unei chitanţe. Un regat al Italiei nu există încă, dar chitanţa pe care Crispi i-a iscălit-o funcţionarului de la impozite este primul document în care Vittorio Emanuele este numit rege al Italiei.

Am profitat ca să întreb: — Dar intendentul nu e căpitanul Nievo?

— Nievo e adjunctul lui Acerbi, a precizat Abba. Aşa de tânăr şi deja mare scriitor. Poet adevărat. Îi scânteiază geniul pe frunte. Umblă mereu singuratic, uitându-se departe, de parcă ar dori să lărgească orizontul cu privirile. Cred că Garibaldi îl va numi curând colonel.

Iar Bandi, apăsând şi mai tare pedala: — La Calatafimi rămăsese puţin în urmă ca să distribuie pâinea, când Bozzetti l-a chemat la bătălie, iar