Au fost de-ajuns toate astea ca să mi-l facă antipatic pe acest Nievo. Ar trebui să fie de vârsta mea şi deja e considerat un om celebru. Poetul luptător. Neapărat îţi străpung mantaua dacă ţi-o desfaci dinaintea lor, frumos mijloc de a te lăuda cu o spărtură care nu-i în piept la tine...

Din acel moment Abba şi Bandi începeau să vorbească despre bătălia de la Calatafimi, o victorie miraculoasă, o mie de voluntari de o parte şi douăzeci şi cinci de mii de bourbonici bine înarmaţi de cealaltă.

— Garibaldi în frunte, zicea Abba, călare pe un murg ca de Mare Vizir, cu o şa foarte frumoasă, cu scările perforate, cu cămaşa roşie şi o pălărie model unguresc. La Salemi ajung la noi voluntarii locali. Sosesc din toate părţile, călare, pe jos, cu sutele, o vrăjitorie, oameni de la munte înarmaţi până-n dinţi, unii având chipuri de bandiţi şi nişte ochi care păreau ţevi de pistoale. Conduşi însă de gentilomi, proprietari de prin părţile astea. Salemi e murdar, cu străzile semănând a canale de scurgere, dar călugării aveau mănăstiri frumoase şi ne-am cazat acolo. În zilele acelea, despre duşman aveam ştiri diferite, sunt patru mii, nu, zece mii, douăzeci de mii, cu cai şi tunuri, se întăresc colo sus, nu, colo jos, înaintează, se retrag... Şi deodată iată că apare duşmanul. Or fi cam cinci mii de oameni, ce vorbeşti, zicea careva dintre noi, sunt zece mii. Între noi şi ei, o câmpie necultivată. Vânătorii napoletani coboară de pe înălţimi. Ce calm, ce siguranţă, se vede că sunt bine instruiţi, nu sunt nişte cârpaci ca noi. Şi trâmbiţele lor, ce sunete lugubre! Prima împuşcătură este trasă abia la unu şi jumătate după amiază. O trag vânătorii napoletani coborâţi printre şirurile de smochini de India. Nu răspundeţi, nu răspundeţi focului! — strigă căpitanii noştri; dar ghiulelele vânătorilor trec pe deasupra noastră cu un zgomot atât de mare, încât nu putem sta locului. Se aude o împuşcătură, apoi alta, apoi trompetul sună deşteptarea şi pas alergător. Ghiulelele cad ca grindina, muntele e un nor de fum din pricina tunurilor care trag spre noi, traversăm câmpia, se rupe prima linie de duşmani, mă întorc şi-l văd pe colină pe Garibaldi pe jos, cu sabia în teacă pe umărul drept, cum înaintează încet, ţinând sub ochi întreaga acţiune. Bixio aleargă la galop să-i ţină adăpost cu calul său şi-i strigă: „Generale, aşa vrei să mori?”. Iar el răspunde: „Cum aş putea să mor mai bine decât pentru ţara mea?” şi se duce înainte fără să-i pese de grindina de gloanţe. În momentul acela m-am temut că generalului i se părea imposibil să învingă şi încerca să moară. Dar imediat unul dintre tunurile noastre bubuie de pe şosea. Ni se pare că primim ajutor din mii de braţe. Înainte, înainte, înainte! nu se mai aude decât trâmbiţa aia, care nu mai încetase să sune pas alergător. Depăşim la baionetă prima, a doua, a treia terasă, sus, pe colină, batalioanele bourbonice se retrag mai sus, se grupează şi par să sporească în forţă. Pare tot cu neputinţă să le înfrunţi, sunt cu toţii pe culme, iar noi în jur, la baza povârnişului, obosiţi, înfrânţi. E o clipă de răgaz, ei colo sus, noi toţi la pământ. Ici-colo câte o împuşcătură, bourbonii rostogolesc bolovani, desprind pietre, se spune că una l-a lovit pe general. Văd printre smochinii de India un tânăr frumos, rănit de moarte, sprijinit de doi camarazi. Se roagă de camarazi să aibă milă de napoletani, pentru că şi ei sunt italieni. Toată panta e plină de căzuţi, dar nu se aude niciun vaiet. De pe creste napoletanii urlă când şi când: „Trăiască Regili!”. Într-acestea însă ne sosesc întăriri. Mi-amintesc că în momentul ăla ai sosit tu, Bandi, plin de răni, dar mai ales cu un glonte care ţi se-nfipsese deasupra mamelei stângi, şi m-am gândit că peste o jumătate de oră o să fii mort. În schimb, când se dă ultimul asalt, iată-te înaintea tuturor, câte suflete aveai?

— Prostii, zicea Bandi, erau zgârieturi.

— Şi franciscanii care luptau pentru noi? Era unul, slab şi murdar, care încărca o durdă ca un trombon cu pumni de gloanţe şi de pietre, apoi se căţăra şi-o descărca trăgând continuu ca o puşcă. Am văzut unul, rănit la coapsă, scoţându-şi glontele din carne şi întorcându-se la loc să tragă.

Apoi Abba se apuca să evoce bătălia de la Ponte dell'Ammiraglio: — Jur pe Domnul, Simonini, o zi demnă de poemul lui Homer! Suntem la porţile oraşului Palermo şi ne vine în ajutor o trupă de răsculaţi locali. Unul urlă „Doamne!”, se-nvârte-n loc, face trei-patru paşi într-o parte, ca un om beat, şi cade-ntr-un şanţ, la rădăcina a doi plopi, lângă un vânător napoletan mort; poate prima santinelă surprinsă de ai noştri. Şi-l aud şi acum pe generalul ăla, care acolo unde răpăiau plumbii, a strigat în dialect: „Doamne, zi, cum ieşim de-aci?”. Iar un glonte îl loveşte în frunte şi-l culcă la pământ cu ţeasta sfărâmată. La Ponte dell'Ammiraglio, pe drum, pe arce, pe sub pod şi prin grădinile de zarzavat, măcel la baionetă. În zori suntem stăpâni peste pod, dar suntem opriţi de un foc cumplit, care vine de la un şir de infanterie ascuns după un zid, pe când un pâlc de cavalerie ne atacă din stânga, dar este alungat înapoi pe câmp. Trecem de pod, ne îngrămădim la răspântia de la Poarta Termini, dar suntem sub tirul canonadelor unei nave care ne bombarda din port şi al focului de pe o baricadă din faţa noastră. N-are a face. Un clopot bate de alarmă. Ne împrăştiem pe străduţe şi la un moment dat, Doamne, ce ne văd ochii! Agăţate de un grilaj cu mâinile lor ce păreau nişte crini, trei fete îmbrăcate în alb, nespus de frumoase, se uitau la noi mute. Parcă erau îngerii care se văd prin frescele din biserici. Cine