sunteţi, ne întreabă ele, iar noi spunem că suntem italieni şi le întrebăm cine sunt ele, iar ele răspund că-s călugăriţe. Bietele fete, zicem noi, căci nu ne-ar fi displăcut să le eliberăm din închisoarea aia şi să le facem o bucurie, iar ele strigă „Trăiască Sfânta Rosalia”! Noi răspundem „Trăiască Italia!” Şi strigă şi ele „Trăiască Italia!” cu glăscioarele alea suave ca din psalmi şi ne urează victorie. Am mai luptat încă cinci zile la Palermo înainte de armistiţiu, dar de măicuţe nici pomeneală, şi-a trebuit să ne mulţumim cu nişte matracuce!

 

Cât anume trebuie să mă încred în aceşti doi entuziaşti? Sunt tineri, au fost primele lor fapte de arme, încă dinainte îl adorau pe generalul lor, în felul lor sunt romancieri ca şi Dumas, îşi înfrumuseţează amintirile, iar o găină li se pare o acvilă. Fără îndoială că s-au purtat cu vitejie în luptele alea, dar o fi o întâmplare că Garibaldi se plimba liniştit prin mijlocul focului (iar duşmanii de departe pesemne că-l vedeau bine) fără să fie lovit deloc? Nu cumva duşmanii ăia, din ordin de mai sus, trăgeau fără ţintă?

Aceste idei mi se învârteau acum prin cap din cauza unor mormăieli pe care le culesesem de la patronul locandei mele, care pesemne că se-nvârtise prin alte regiuni ale peninsulei şi vorbeşte un grai ceva mai uşor de înţeles. Şi tocmai de la el mi-a venit inspiraţia să schimb două vorbe cu don Fortunato Musumeci, un notar care pare să ştie tot şi de toate şi şi-a arătat şi în alte împrejurări neîncrederea în nou-sosiţi.

Nu puteam, bineînţeles, să mă apropii de el în cămaşă roşie şi mi-a venit în minte rantia părintelui Bergamaschi, pe care o aveam la mine. Dau de câteva ori cu pieptenele, un ton cât mai evlavios, cu ochii plecaţi, şi iată-mă scoţând capul din locandă ca din coaja oului, nerecunoscut de nimeni. A fost o mare imprudenţă, deoarece umbla zvonul că se pregăteau să-i expulzeze pe iezuiţi din insulă. Dar, în fine, mi-a ieşit cum trebuie. Şi apoi, ca victimă a unei nedreptăţi iminente, puteam să trezesc încredere în medii antigaribaldiene.

 

Am început să stau de vorbă cu don Fortunato dând peste el într-o cârciumă, unde îşi sorbea încet cafeaua după slujba de dimineaţă. Locul era în centru, aproape elegant, don Fortunato stătea cu faţa la soare şi cu ochii întredeschişi, cu barba nerasă de câteva zile, în costum negru cu cravată chiar şi-n zilele acelea de caniculă, cu o ţigară de foi aproape stinsă între degetele galbene de nicotină. Am băgat de seamă că cei de pe-aici pun în cafea coajă de lămâie. Sper că n-o pun şi-n cafeaua cu lapte.

 

 

Şezând la masa de alături, mi-a fost de-ajuns să mă plâng de căldură, şi conversaţia noastră a şi început. Am spus că sunt trimis de curia romană să înţeleg ce se întâmplă prin părţile acelea, şi asta i-a îngăduit lui Musumeci să vorbească liber.

— Respectabile şi iubite părinte, ţi se pare că o mie de inşi adunaţi aşa, la un loc, de-a valma şi înarmaţi cât au putut şi ei mai bine sosesc la Marsala şi debarcă fără să piardă măcar un om? De ce navele bourbonice, că doar e a doua flotă din Europa după aia engleză, au tras la întâmplare, fără să lovească pe nimeni? Iar mai târziu, la Calatafimi, cum s-a făcut că aceiaşi o mie de zdrenţăroşi, plus câteva sute de flăcăiandri luaţi la şuturi în şezut de unii proprietari care voiau să se pună bine cu ocupanţii, puşi în faţa uneia dintre armatele cel mai bine pregătite din lume (nu ştiu dacă dumneata ştii ce sunt academiile militare bourbonice), o mie şi ceva de nespălaţi — zic eu — i-au pus pe fugă pe cei care potenţial puteau fi douăzeci şi cinci de mii de oameni, chiar dacă din ei s-au văzut doar câteva mii, iar ăilalţi erau încă menţinuţi în cazărmi? Au fost bani gârlă, domnul meu, bani cu lopata, ca să plătească ofiţerii de pe vase la Marsala şi pe generalul Landi la Calatafimi, care după o zi cu sorţi nesiguri ar fi avut destule trupe proaspete ca să-i pună pe fugă pe domnii voluntari, în schimb s-a retras la Palermo. Se vorbeşte, în cazul lui, de o mituire de paisprezece mii de ducaţi, ştii dumneata? Şi superiorii lui? Pentru mult mai puţin, acum vreo doisprezece ani piemontezii îl împuşcaseră pe generalul Ramorino, nu că piemontezii mi-ar fi simpatici, dar la treburi militare se pricep. În schimb, Landi a fost pur şi simplu înlocuit cu Lanza, după mine plătit dinainte şi el. Uitaţi-vă de fapt la cucerirea asta ridicată în slăvi a oraşului Palermo... Garibaldi îşi întărise cetele cu trei mii cinci sute de tâlhari culeşi dintre delincvenţii sicilieni, însă Lanza dispunea de circa şaisprezece mii de oameni, şaisprezece mii zic. Şi în loc să-i folosească în bloc, Lanza îi trimite în întâmpinarea rebelilor în grupuri mici, şi fireşte că sunt permanent copleşiţi, asta şi pentru că fuseseră plătiţi unii trădători palermitani care începuseră să tragă de pe acoperişuri. În port, sub ochii vaselor bourbonice, nave piemonteze descarcă puşti pentru voluntari, şi se îngăduie ca Garibaldi, coborât pe uscat, să ajungă la carcera Vicariatului şi la Baia Ocnaşilor unde eliberează încă o mie de delincvenţi de drept comun, înrolându-i în banda lui. Şi nu vă mai spun ce anume se petrece acum la Neapole, bietul nostru suveran e înconjurat de mizerabili care şi-au şi primit plata şi fac să i se caşte pământul sub picioare...

— Dar de unde vin toţi banii ăştia?

— Prea cinstite Părinte! Mă miră că la Roma ştiţi aşa de puţin despre asta! Păi e masoneria engleză! Vedeţi legătura?

Garibaldi mason, Mazzini mason, Mazzini exilat la Londra în contact cu masonii englezi, Cavour mason care primeşte ordine de la lojile englezeşti, masoni toţi oamenii din jurul lui Garibaldi. E un plan nu atât pentru a distruge regatul celor Două Sicilii, cât pentru a da o lovitură mortală Sanctităţii Sale, pentru că-i limpede că, după cele Două Sicilii, Vittorio Emanuele