o să vrea şi Roma. Dumneata crezi în istorioara asta cu voluntarii plecaţi cu nouăzeci de mii de lire în casă, care nu ajungeau nici măcar să dea de mâncare pe tot timpul călătoriei trupei ăsteia de beţivi şi de mâncăi, e de-ajuns să te uiţi cum bagă-n ei ultimele provizii din Palermo şi cum bat şi despoaie câmpurile pe-aici, primprejur. Massonii englezi sunt cei care i-au vărsat lui Garibaldi trei milioane de franci francezi, în piaştri de aur turceşti, care pot fi cheltuiţi în toată Mediterana!

— Şi cine ţine aurul ăsta?

— Masonul de încredere al generalului, căpitanul Nievo, ţângăul fără barbă de nici treizeci de ani care însă nu trebuie să facă altceva decât pe plătitorul oficial. Păi diavolii ăştia pot să plătească generali, amirali şi pe cine vreţi dumneavoastră, însă-i informează pe ţărani. Ăştia se aşteptau ca Garibaldi să le dea pământurile stăpânilor lor şi, în schimb, generalul trebuie să se alieze, evident, cu cei ce au pământ şi bani. O să vezi că flăcăiandrii ăia, care s-au dus să se lase omorâţi la Calatafimi, când o să-nţeleagă că nu s-a schimbat nimic, o să înceapă să tragă în voluntari, şi chiar cu puştile pe care le-au furat de la cei ce-au murit.

Punând deoparte haina preoţească şi umblând prin oraş în cămaşă roşie, am schimbat câteva cuvinte pe treptele unei biserici cu un călugăr, părintele Carmelo. Zice că are douăzeci şi şapte de ani, dar arată ca de patruzeci. Îmi mărturiseşte că ar dori să se unească cu noi, dar ceva îl reţine. Îl întreb ce anume, dat fiind că la Calatafimi ni se alăturaseră şi călugări.

— Aş veni cu voi, îmi spune, dac-aş şti că o să faceţi ceva cu adevărat mare. Dar singurul lucru pe care nu-l ştiţi spune este că vreţi să uniţi Italia ca s-o faceţi un singur popor. Însă poporul, fie că e unit sau despărţit, dacă suferă, suferă; iar eu nu ştiu dacă veţi izbuti să-l faceţi să nu mai sufere.

— Păi poporul o să aibă libertate şi şcoli, i-am spus eu.

— Libertatea nu e pâine, şi nici şcoala. Lucrurile astea or fi ajungând pentru voi, piemontezii, dar nu pentru noi.

— Dar ce anume ar trebui pentru voi?

— Nu un război contra Bourbonilor, ci un război al celor săraci împotriva celor ce-i înfometează, care nu se găsesc numai la Curte, ci peste tot.

— Atunci şi contra voastră care aţi primit tonsura, care aveţi mănăstiri şi moşii pretutindeni?

— Şi împotriva noastră; ba chiar împotriva noastră mai întâi, decât împotriva oricui altcuiva! Însă cu Evanghelia în mână şi cu crucea. Atunci aş veni. Aşa e prea puţin.

Din câte înţelesesem la universitate despre celebrul manifest al comuniştilor, călugărul ăsta e unul dintre ei. Adevărul e că din Sicilia asta nu înţeleg decât foarte puţin.

 

***

 

Poate că m-oi fi târând după obsesia asta încă de pe vremea bunicului meu, dar mi-a venit spontan să mă întreb dacă în complotul pentru a-l susţine pe Garibaldi n-or fi intrând şi evreii. Ei totdeauna intră. M-am adresat încă o dată lui Musumeci.

— Păi cum să nu? mi-a spus el. Mai întâi că, dacă nu toţi masonii sunt neapărat evrei, toţi evreii sunt cu siguranţă masoni. M-am distrat să iau la purecat lista voluntarilor de la Marsala, care a fost publicată „spre cinstea vitejilor”. Şi acolo am găsit nume ca Eugenio Rava, Giuseppe Uziel, Isacco D'Ancona, Samuele Marchesi, Abramo Isacco Alpron, Moise Maldacea şi un Colombo Donato, dar a fost Abramo. Spune-mi dumneata dacă oameni cu nume ca astea sunt buni creştini.

 

***

 

(16 iunie) M-am apropiat de căpitanul Nievo, cu scrisoarea de recomandare. E un filfizon cu o pereche de mustăcioare îngrijite şi cu o muscă sub buza de jos şi-şi ia aere de visător. O poză, pentru că, în timp ce vorbeam noi, a intrat un voluntar vorbindu-i despre nu ştiu ce cuverturi avea de luat, iar el, ca un contabil meticulos, i-a amintit că cei din compania lui mai luaseră zece cu o săptămână înainte. „Mâncaţi păturile?”, a întrebat. Şi apoi: „Dacă vrei să mai mănânci şi altele, te trimit să le mistui în temniţă”. Voluntarul salutase şi dispăruse.

— Vedeţi ce fel de muncă trebuie să fac? Poate vi s-a spus că sunt om de litere. Şi totuşi, trebuie să aprovizionez cu bani şi cu echipament soldaţii şi să comand douăzeci de mii de uniforme noi, pentru că voluntarii care sosesc de la Genova, Spezia şi Livorno cresc în fiecare zi. Şi apoi mai sunt plângerile, conţi şi ducese care vor două sute de ducaţi pe lună salariu şi cred că Garibaldi este arhanghelul Domnului. Aici toţi se aşteaptă ca lucrurile să le vină de sus, nu e ca la noi, unde dacă le vrea cineva, se apucă de treabă. Mi-au încredinţat mie casa de bani, poate pentru că mi-am luat doctoratul la Padova în ambele feluri de drept. Dar poate pentru că se ştie că eu nu fur, iar faptul de a nu fura este o mare virtute în insula asta, unde un prinţ şi un încurcă-lume sunt totuna.

Evident că se joacă făcând-o pe poetul distrat. Când l-am întrebat dacă era deja colonel sau nu, mi-a răspuns că nu ştia: — Ştiţi, mi-a spus el, aici situaţia e puţin încurcată. Bixio caută să impună o disciplină militară de tip piemontez, ca şi cum am fi la Pinerolo, dar suntem o mână de trupe neregulate. Însă dacă dumneavoastră trebuie să scrieţi articole la Torino, lăsaţi în umbră mizeriile astea. Căutaţi să comunicaţi aţâţarea adevărată, entuziasmul care-i inundă pe toţi. Aici sunt oameni care-şi joacă viaţa pentru ceva în care cred. Restul luaţi-l ca pe o aventură în ţinuturi coloniale. Palermo e distractiv de trăit, cu bârfele lui e ca Veneţia. Noi suntem admiraţi ca eroi, iar două palme de bluză roşie şi şaptezeci de centimetri de iatagan ne fac de dorit în ochii multor doamne frumoase, a căror virtute e doar aparenţă. Nu există seară să n-avem o lojă la teatru, iar îngheţata este excelentă.

— Îmi spuneţi că trebuie să aveţi grijă de atâtea cheltuieli. Dar cum vă