— Aceia erau mărunţiş. Mai degrabă, abia sosit la Palermo, generalul l-a trimis pe Crispi să ridice banii de la Banca celor Două Sicilii.

— Am auzit spunându-se, se vorbeşte de cinci milioane de ducaţi...

În momentul acela poetul a redevenit omul de încredere al generalului. Şi-a aţintit privirea către cer: — Oh, ştiţi, se spun atâtea. Apoi, trebuie să puneţi la socoteală donaţiile unor patrioţi de prin toată Italia, şi-aş vrea să spun din toată Europa — iar asta scrieţi-o în jurnalul dumneavoastră la Torino, ca să le sugeraţi ideea celor distraţi. În fine, lucrul cel mai greu e să ţii registrele în ordine, pentru că atunci când acesta va fi în mod oficial regatul Italiei, va trebui să predau totul guvernului Maiestăţii Sale, fără să mă abat cu o centimă, atât intrat — atât ieşit.

Cum o s-o scoţi la capăt cu milioanele masonilor englezi? mă întrebam eu. Sau sunteţi cu toţii de acord, tu, Garibaldi şi Cavour, banii sosiseră, dar de ei nu trebuia vorbit. Sau poate, iarăşi, banii existau, iar tu nu ştiai de ei şi nu ştii nimic, eşti omul de paie, micul virtuos pe care ăia (dar cine?) îl folosesc ca acoperire şi crezi că bătăliile au fost câştigate doar prin voia lui Dumnezeu? Omul încă nu-mi era transparent. Singurul lucru pe care-l simţeam sincer în vorbele sale era amărăciunea fierbinte că în săptămânile acelea voluntarii înaintau către coasta orientală, se năpusteau din victorie în victorie să traverseze strâmtoarea şi să intre în Calabria şi apoi la Napoli, iar el era consemnat la Palermo, ca să aibă grijă de socotelile economice în spatele frontului şi muşca zăbala. Există oameni de felul ăsta, în loc să fie mulţumiţi cu soarta care le oferea îngheţate bune şi doamne frumoase, doreau ca şi alte gloanţe să le străpungă mantaua.

Am auzit spunându-se că pe pământ trăiesc peste un miliard de oameni. Nu ştiu cum au făcut ca să-i numere, dar e destul să umbli prin Palermo ca să-nţelegi că suntem prea mulţi şi că deja ne călcăm în picioare unii pe alţii. Iar în marea lor majoritate put. Deja e hrană puţină şi acum, să ne-nchipuim ce-o fi dacă mai sporim. Aşa că se cere scăzută populaţia. Sigur, mai sunt molimele, sinuciderile, condamnările capitale, sunt şi cei care se-nfruntă permanent în duel sau cărora le place să călătorească prin păduri şi pe pajişti până-şi frâng gâtul, am auzit vorbindu-se despre gentilomi englezi care se duc să înoate în mare şi fireşte că mor înecaţi... Dar nu-i de-ajuns. Războaiele sunt uşurarea cea mai eficace şi naturală ce se poate dori ca să ţinem în frâu sporirea făpturilor omeneşti. Nu se spunea oare odinioară, când se pleca la război, că Dumnezeu aşa vrea? Dar în războaie e nevoie şi de cei ca Nievo, Abba sau Bandi, dornici să se arunce înainte sub focul mitralierei. Pentru ca cei ca mine să poată trăi mai puţin obsedaţi de omenirea care-ţi suflă-n ceafă. La urma urmei, chiar dacă nu-mi plac, avem nevoie şi de suflete nobile.

***

M-am prezentat lui La Farina cu scrisoarea mea de recomandare.

— Dacă dumneata aştepţi de la mine vreo veste bună de comunicat la Torino, mi-a spus el, scoate-ţi-o din cap. Aici nu există un guvern. Garibaldi şi Bixio cred că ordonă unor genovezi ca şi ei, nu unor sicilieni ca mine. Într-o ţară în care-i necunoscută înrolarea obligatorie, s-a crezut serios că vor face o recrutare de treizeci de mii de oameni. În multe comune s-au petrecut adevărate răscoale. Se decretează ca din consiliile cetăţeneşti să fie excluşi vechii funcţionari regali, care sunt singurii ce pot citi şi scrie. Mai alaltăieri unii anticlericali înfocaţi au propus să se ardă biblioteca publică, pentru că a fost întemeiată de iezuiţi. E făcut guvernator al oraşului Palermo un tinerel de la Marcilepre, pe care nimeni nu-l cunoaşte. În interiorul insulei au loc în şir crime de orice fel şi adesea asasinii sunt chiar cei care ar trebui să garanteze ordinea, pentru că au fost încorporaţi şi nişte bandiţi în toată regula. Garibaldi este un om onest, dar nu e în stare să-şi dea seama de ceea ce i se petrece sub ochi: dintr-un singur lot de cai rechiziţionaţi în provincia Palermo au dispărut două sute! Se dă însărcinare să organizeze un batalion oricui face cerere, aşa că există batalioane care au fanfară muzicală şi ofiţeri în număr complet la patruzeci-cincizeci de soldaţi cel mult! Se dă aceeaşi însărcinare la trei sau patru persoane! Se lasă toată Sicilia fără tribunale, nici civile, nici penale, nici comerciale, pentru că au concediat în masă toată magistratura şi se creează comisii militare ca să judece de toate şi pe toţi, ca pe timpul hunilor! Crispi şi banda lui spun că Garibaldi nu vrea tribunale civile pentru că judecătorii şi avocaţii sunt încurcă-lume; că nu vrea adunare deoarece deputaţii sunt oameni de condei, şi nu de spadă; că nu vrea nicio forţă de siguranţă publică pentru că cetăţenii trebuie să se înarmeze cu toţii şi să se apere singuri. Nu ştiu dacă o fi adevărat, însă acum nu reuşesc nici măcar să mai comunic cu generalul.

La 7 iulie am aflat că La Farina a fost arestat şi expediat înapoi la Torino. Din ordinul lui Garibaldi, evident aţâţat de Crispi. Cavour nu mai are informator. Aşa că totul va depinde de raportul meu.

E inutil să mă travestesc în preot ca să culeg bârfe: se bârfeşte pe rupte în cafenele, iar uneori chiar voluntarii sunt cei care se plâng de felul cum merg lucrurile în general. Aud spunându-se că, din sicilienii care se înrolaseră împreună cu garibaldienii după intrarea în Palermo, vreo cincizeci la sută au şi plecat, unii luând şi armele cu ei. „Sunt ţărani care iau foc ca paiele şi repede le piere cheful”, îi justifică Abba. Consiliul de război îi condamnă la moarte, însă pe urmă îi lasă să plece unde vor, dar să fie departe. Încerc să înţeleg care sunt