adevăratele sentimente ale acestor oameni. Toată aţâţarea care domneşte în întreaga Sicilie depinde de faptul că acesta era un pământ părăsit de Dumnezeu, ars de soare, fără altă apă decât cea de mare şi cu puţine fructe spinoase. Pe pământul ăsta, unde de veacuri nu se petrecea nimic, a venit Garibaldi cu ai săi. Nu cred că lumea de-aici e de partea lui, nici că ţine cu regele pe care Garibaldi e gata să-l detroneze. Pur şi simplu sunt ca beţi de faptul că s-a întâmplat ceva diferit. Şi fiecare interpretează acest lucru diferit în felul lui. Poate că acest mare vânt de noutate pe care atâţia cred că-l simt în nări e doar un sirocco ce-i va adormi pe toţi la loc.

 

***

 

(30 iulie) Nievo, cu care am acum o oarecare familiaritate, îmi mărturiseşte că Garibaldi a primit o scrisoare formală de la Vittorio Emanuele, care-i ordonă să nu traverseze strâmtoarea. Însă ordinul e însoţit de un bilet personal de la acelaşi rege, care spune aproximativ următoarele: mai întâi v-am scris în calitate de rege, acum vă sugerez să răspundeţi că dumneavoastră aţi dori să-mi urmaţi sfaturile, însă îndatoririle dumneavoastră faţă de Italia nu vă permit să vă angajaţi că nu-i veţi ajuta pe napoletani atunci când aceştia ar apela la dumneavoastră spre a-i elibera. Dublu joc al regelui, dar împotriva cui? împotriva lui Cavour? Sau împotriva chiar a lui Garibaldi, căruia întâi îi ordonă să nu meargă pe continent, apoi îl încurajează s-o facă, iar după ce o va fi făcut, pentru a-i pedepsi neascultarea, va interveni în provincia napoletană cu trupele piemonteze?

— În orice caz, spune Nievo, generalul e prea naiv şi o să cadă în vreo capcană. Aş dori să-i fiu aproape, dar datoria îmi impune să stau aici.

Am descoperit că omul ăsta, fără îndoială cult, trăieşte şi el în adorarea lui Garibaldi. Într-un moment de slăbiciune m-a lăsat să văd un volumaş pe care l-a primit de curând, Iubiri garibaldiene, tipărit în nord fără ca el să fi putut să-i revadă şpalturile, aşa încât conţine (zice el) erori de neiertat.

— Sper ca cei ce mă citesc să creadă că-n calitatea mea de erou aş avea dreptul să fiu cam dobitoc, şi au făcut tot posibilul ca s-o demonstreze, lăsând un şir ruşinos de greşeli de tipar.

Am parcurs una dintre aceste compuneri ale lui, dedicată chiar lui Garibaldi, şi m-am convins că Nievo este, pesemne, cam dobitoc:

 

Are-un nu ştiu ce în ochiu-i

care-n minte îi scânteie

pare să aplece lumea

în genunchi la el să steie.

Chiar şi-n pieţele cu lume

multă, l-am văzut umblând

omeneşte întinzând

mâna fetelor anume.

 

Aici toţi se dau în vânt după mititelul ăsta cu picioarele strâmbe.

 

 

 

***

 

(12 august) Mă duc la Nievo să-i cer să-mi confirme zvonul care circulă: garibaldienii sunt acum debarcaţi pe coastele calabreze. Dar îl găsesc prost dispus, aproape gata să plângă. I-a sosit veste că la Torino se murmură în ce priveşte administraţia lui.

— Dar eu păstrez totul însemnat aici — şi bate cu palma în registrele lui, legate toate în pânză roşie. Atât primit, atât cheltuit. Iar dacă a furat cineva, o să se-nţeleagă din socotelile mele. Când voi da toate astea în mâna cui trebuie, o să sară câteva capete. Dar al meu nu.

 

***

 

(26 august) Chiar şi fără să fiu un strateg, mi se pare, din veştile pe care le primesc, că înţeleg ce anume se petrece.

Aur masonic sau convertire la cauza savoiardă, unii miniştri napoletani urzesc intrigi contra regelui Francisc. Va trebui să izbucnească o revoltă la Neapole, răzvrătiţii vor trebui să ceară ajutor guvernului piemontez, Vittorio Emanuele va coborî spre sud. Garibaldi pare că nu-şi dă seama de nimic sau îşi dă seama de toate şi-şi accelerează mişcările.

Vrea să ajungă la Neapole înaintea lui Vittorio Emanuele.

 

***

 

ÎI găsesc pe Nievo înfuriat, în timp ce agită o scrisoare: — Prietenul dumneavoastră, Dumas, îmi spune el, se joacă de-a Cresus şi apoi crede că eu sunt Cresus! Uitaţi-vă ce-mi scrie, şi mai are şi obrazul să spună că o face în numele generalului! În jurul Neapolelui, mercenarii elveţieni şi bavarezi aflaţi în solda lui Bourbon sunt demoralizaţi, adulmecă înfrângerea şi se oferă să dezerteze pentru suma de patru ducaţi de cap. Iar fiindcă-s cinci mii, e o socoteală de douăzeci de mii de ducaţi, adică nouăzeci de mii de franci. Dumas, care părea contele dumitale de Monte-Cristo, nu-i are şi, ca un mare senior, pune la dispoziţie mizera sumă de o mie de franci. Trei mii zice că-i vor strânge patrioţii napoletani. Iar restul întreabă dacă nu cumva pot să-i pun eu. Dar de unde crede el că iau eu banii?

Mă invită să bem ceva: — Vezi, Simonini, acum toţi sunt în dârdora debarcării pe continent şi nimeni nu şi-a dat seama de o tragedie care va apăsa ruşinos peste istoria expediţiei noastre. S-a întâmplat la Bronte, aproape de Catania. Zece mii de locuitori, în cea mai mare parte ţărani şi păstori, condamnaţi încă la un regim care amintea de feudalismul medieval. Tot teritoriul fusese dat în dar ducelui de Nelson, de altfel a rămas întotdeauna pe mâinile câtorva oameni cu stare, cum îi numesc pe-acolo. Oamenii erau exploataţi şi trataţi ca vitele, nu puteau să se ducă prin pădurile stăpânilor să culeagă ierburi de mâncare, trebuiau să plătească taxă pentru intrarea pe câmpuri. Când soseşte Garibaldi, oamenii ăia cred că a sosit ceasul dreptăţii şi că pământurile se întorc la ei, se formează comitete numite liberale, iar omul cel mai răsărit e un anume avocat Lombardo. Însă Bronte e proprietate englezească, englezii l-au ajutat pe Garibaldi la Marsala şi de ce parte trebuie să stea? În momentul ăsta, oamenii aceia încetează să-i mai dea ascultare avocatului

Lombardo şi altor liberali şi nu mai înţeleg nimic, dezlănţuie un protest popular, un măcel, îi masacrează pe nobili. Au făcut rău, e clar, iar în mijlocul răsculaţilor se strecuraseră şi puşcăriaşi, se ştie, cu toate zdruncinările care s-au petrecut în insula asta, s-au întors în