libertate atâţia răufăcători care ar fi trebuit să rămână închişi... Dar totul s-a întâmplat fiindcă sosiserăm noi. Presat de englezi, Garibaldi îl trimite la Bronte pe Bixio, iar ăla nu-i om de prea multe fineţuri: a ordonat starea de asediu, a început nişte represalii severe asupra populaţiei, a dat ascultare denunţului gentilomilor şi l-a identificat pe avocatul Lombardo drept căpetenie a revoltei, ceea ce era fals, dar totuna e, trebuia dată o pildă şi Lombardo a fost împuşcat împreună cu alţi patru, printre care şi un biet dement care şi înainte de măceluri umbla pe drumuri şi striga insulte la adresa gentilomilor, dar de care nu-i era frică nimănui. Lăsând la o parte tristeţea cauzată de cruzimile astea, faptul mă lezează personal. Înţelegi, domnule Simonini? Ajung la Torino pe de-o parte veşti despre acţiunile astea, în care noi apărem în rolul unora aflaţi în cârdăşie cu vechii proprietari, iar pe de alta murmurele despre care-ţi spuneam, despre banii rău cheltuiţi; nu trebuie prea mult ca să-ţi fie evident, proprietarii ne plătesc ca să-i împuşcăm pe cei sărmani, iar noi cu banii ăştia ne dedăm distracţiilor. Iar dumneata vezi bine că aici se moare, şi încă pe gratis. E destul ca să-ţi faci sânge rău.

 

***

 

(8 septembrie) Garibaldi a intrat în Neapole, fără să întâmpine vreo rezistenţă. Evident că se simte reînsufleţit, pentru că Nievo îmi spune că i-a cerut lui Vittorio Emanuele alungarea lui Cavour. La Torino vor avea acum nevoie de raportul meu şi înţeleg că trebuie să fie, pe cât posibil, antigaribaldian. Va trebui să îngroş faptele în ce priveşte aurul masonic, să-l zugrăvesc pe Garibaldi ca pe un om necugetat, să insist mult în legătură cu masacrul de la Bronte, să vorbesc despre celelalte fapte criminale, despre furturi, despre abuzuri, despre corupţia şi cheltuiala generală. Voi insista asupra comportamentului voluntarilor potrivit celor povestite de Musumeci: chefuiesc prin mănăstiri, dezvirginează fecioare (poate şi călugăriţe, nu strică să îngroş nuanţele).

Să produc şi câteva ordine de rechiziţie a bunurilor particulare. Să fac o scrisoare de la un informator anonim care-mi spune despre contactele permanente dintre Garibaldi şi Mazzini prin mijlocirea lui Crispi şi despre planurile lor privind instaurarea republicii, inclusiv în Piemont. În fine, un raport bun şi energic care să permită punerea lui Garibaldi la zid. Asta şi pentru că Musumeci mi-a servit încă un argument bun: garibaldienii nu sunt nimic altceva decât o trupă de mercenari străini. Din aceşti o mie de oameni fac parte aventurieri francezi, americani, englezi, unguri şi până şi africani, scursura strânsă la un loc din toate naţiile, mulţi care au fost corsari împreună cu Garibaldi însuşi în cele două Americi. E destul să le auzi numele acestor locotenenţi ai lui, Turr, Eber, Tuccori, Maghiarodi, Czudaffi, Frigyessi (Musumeci scuipă numele astea cel mai bine, iar afară de Turr şi Eber pe ceilalţi nu i-am auzit numiţi niciodată). Apoi ar mai fi polonezii, turcii, bavarezii şi un neamţ pe nume Wolf, care-i comandă pe dezertorii nemţi şi elveţieni ce au fost în slujba Bourbonilor. Iar guvernul englez ar fi pus la dispoziţia lui Garibaldi batalioane de algerieni şi de indieni. Nicidecum patrioţi italieni. Dintr-o mie, italienii sunt doar jumătate. Cred că Musumeci minte sau exagerează, fiindcă în jur aud doar accente venete, lombarde, emiliene sau toscane, iar indieni n-am văzut, dar dacă în raport insist şi în ce priveşte amestecul ăsta de rase cred că nu strică.

 

 

Am pus, fireşte, şi unele aluzii la evreii legaţi cu fir dublu de masoni.

Cred că raportul ar trebui să ajungă cât mai repede la Torino şi că nu trebuie să cadă în mâini indiscrete. Am găsit o navă militară piemonteză care se întoarce imediat în regatele sarde şi nu-mi trebuie prea mult ca să-mi fabric un document oficial ce-i ordonă căpitanului să mă îmbarce până la Genova. Şederea mea în Sicilia ia sfârşit aici şi-mi pare rău că nu voi vedea ce se va petrece la Neapole şi după aceea, dar nu mă aflam aici ca să mă distrez, nici ca să scriu un poem epic. În fond, din toată această călătorie îmi aduc aminte cu plăcere doar pisci d'ovu, babbaluci a picchipacchi, care-i un fel anume de a prepara melcii, precum şi rulourile, oh, rulourile... Nievo îmi făgăduise c-o să-mi dea să gust un anumit peşte-spadă a'sammurigghu, dar n-am mai avut timp şi-mi rămâne doar aroma denumirii.

 

 

 

 

8

 

Vasul Hercule

 

Din jurnalele din 30-31 martie

şi 1 aprilie 1897

 

Pe Narator îl cam deranjează că trebuie să înregistreze un fel de dialog antistrofic între Simonini şi abatele băgăcios, dar se pare că tocmai în 30 martie Simonini reconstituie în mod incomplet ultimele evenimente din Sicilia, iar textul său se complică prin multe rânduri tăiate în chip hermetic şi prin altele traversate de un fel de X şi deci eliminate din reconstituirea lui, dar cu toate acestea lizibile — şi neliniştitoare la lectură. La 31 martie se strecoară în jurnal abatele Dalla Piccola, parcă pentru a debloca nişte uşi ermetic zăvorâte ale memoriei lui Simonini, dezvăluindu-i ceea ce el refuză cu disperare să-şi amintească. Iar la 1 aprilie Simonini, după o noapte zbuciumată în care-şi aminteşte că a avut accese de vomă, intervine din nou, iritat, parcă pentru a corecta ceea ce consideră a fi nişte exagerări şi indignări moraliste ale abatelui. Dar, în fine, Naratorul, neştiind cui să dea până la urmă dreptate, îşi permite să povestească faptele acelea aşa cum crede că ar trebui reconstituite — şi-şi asumă, bineînţeles, răspunderea reconstituirii pe care o face.

 

Abia sosit la Torino, Simonini se îngrijise ca raportul său să ajungă la cavalerul Bianco, iar după o zi îi venise un mesaj care-l convoca din nou, pe la vreme de seară, în locul de unde o trăsură îl luase data trecută conducându-l exact în acelaşi mic salon în care îl aşteptau Bianco, Riccardi şi Negri de Saint Front.

— Domnule avocat Simonini, începuse brusc Bianco, nu ştiu dacă familiaritatea care de-acum ne leagă îmi permite să-mi exprim fără rezerve simţămintele, dar trebuie