— Cavalere, cum vă permiteţi?

— Îşi permite, îşi permite, intervenise Riccardi, şi vorbeşte şi în numele nostru. Eu aş adăuga: un tâmpit periculos, aşa încât ne întrebăm dacă-i prudent să te mai lăsăm să circuli prin Torino cu ideile ce ţi s-au format în cap.

— Cer iertare, poate să fi greşit ceva, însă nu înţeleg...

— Ai greşit, ai greşit, asta-i tot. Dar îţi dai seama că peste câteva zile (asta de-acum o ştiu şi cumetrele de rând) generalul Cialdini o să intre cu trupele noastre în Statele Bisericii? Şi e posibil ca într-o lună armata noastră să fie la porţile Neapolelui. În momentul acela vom fi şi provocat un plebiscit popular prin care regatul celor Două Sicilii şi teritoriile lui vor fi anexate oficial la regatul Italiei. Dacă Garibaldi este omul de onoare şi realist pe care-l ştim, o fi ţinut piept şi descreieratului ăluia de Mazzini şi va fi acceptat, bon gre mal gre, situaţia, va fi repus deja în mâinile regelui pământurile recucerite şi va fi făcut deja figură splendidă de patriot. Atunci o să trebuiască să dezechipăm armata garibaldistă, căci numără acum aproape şaizeci de mii de oameni pe care nu e bine să-i laşi să umble aşa, de capul lor, şi să acceptăm voluntari în armata savoiardă, trimiţându-i pe ceilalţi acasă cu o plată de rămas-bun. Toţi au fost băieţi buni, toţi eroi. Iar dumneata doreşti ca, dând nesăbuitul dumitale raport în gura presei şi a opiniei publice, noi să spunem că garibaldiştii ăştia, care-s pe cale să devină soldaţii şi ofiţerii noştri, erau o adunătură de terchea-berchea, cea mai mare parte străini, care au jefuit Sicilia? Că Garibaldi nu este cel mai pur erou căruia toată Italia îi va fi recunoscătoare, ci un aventurier care a învins un inamic de doi bani cumpărându-l? Şi că până la sfârşit a complotat cu Mazzini ca să facă din Italia o republică? Sau că Nino Bixio umbla prin insulă împuşcându-i pe liberali şi masacrând păstori şi ţărani? Dumneata eşti ţicnit!

— Păi domniile voastre mă însărcinaserăţi...

— Nu-ţi dăduserăm sarcina să-i defăimezi pe Garibaldi şi pe vitejii italieni ce s-au bătut împreună cu el, ci să găseşti documente care să dovedească faptul că anturajul republican al eroului administra nepotrivit pământurile ocupate, în aşa fel încât să justifice o intervenţie piemonteză.

— Dar domniile voastre ştiţi bine că La Farina...

— La Farina îi scria scrisori private contelui Cavour, care, desigur, n-a făcut paradă de ele în jur. Şi apoi, La Farina ăsta este La Farina, un om care avea o pică anume pe Crispi. Şi, în fine, ce sunt aiurelile alea cu aurul masonilor englezi?

— Toată lumea vorbeşte despre asta.

— Toată lumea? Noi nu. Şi pe urmă, ce-i cu masonii ăştia? Dumneata eşti mason?

— Eu nu, dar...

— Aşa că nu te mai interesa de lucruri care nu te privesc. Lasă-i pe masoni să fiarbă-n zeama lor.

Evident că Simonini nu pricepuse că în guvernul savoiard erau cu toţii masoni, şi doar cu iezuiţii pe care-i avusese-n jurul său încă din copilărie ar fi trebuit s-o ştie. Dar acum Riccardi tocmai spumega împotriva evreilor, întrebându-l prin ce suceală a minţii îi introdusese în raportul său.

Simonini bâiguise: — Evreii sunt pretutindeni, şi n-o să credeţi că...

— Nu contează ce credem sau ce nu credem noi, intervenise Saint Front, care până atunci păstrase tăcerea. Contează că într-o Italie unită vom avea nevoie şi de sprijinul comunităţilor ebraice, pe de o parte, iar pe de alta e inutil să le amintim bunilor catolici italieni că printre eroii curaţi ca lacrima ai lui Garibaldi se aflau evrei. Oricum, cu toate gafele pe care le-ai comis dumneata, ar fi prea de-ajuns ca să te trimitem să iei aer proaspăt timp de câteva decenii în una dintre confortabilele noastre fortăreţe montane. Dar, din păcate, ne mai eşti trebuitor. După cât se pare, rămâne acolo căpitanul ăsta, Nievo, sau colonel, ce-o fi el, cu toate registrele alea ale lui, şi nu ştim, una la mână, dacă a fost sau este corect în felul cum le-a întocmit şi, două la mână, dacă-i politiceşte de folos ca socotelile lui să fie divulgate. Dumneata ne spui că Nievo are de gând să ne predea registrele nouă, şi bine-ar fi, dar înainte ca ele să ajungă la noi el ar putea să le arate altora, şi asta n-ar fi bine. De aceea, dumneata te-ntorci în Sicilia, tot ca trimis al deputatului Boggio, ca să dai seama de noile şi uimitoarele fapte, te dai pe lângă Nievo ca o lipitoare şi faci în aşa fel încât registrele să dispară, să piară-n vânt, să se facă fum şi nimeni să nu mai audă de ele. Cum ajungi la aşa ceva, asta-i treaba dumitale şi eşti autorizat să foloseşti toate mijloacele — bineînţeles, în limitele legalităţii, şi nici nu te poţi aştepta la vreun alt permis de la noi, care suntem slujbaşi ai statului. Cavalerul Bianco îţi va da un sprijin prin banca Siciliei ca să poţi dispune de banii necesari.

Aici şi ceea ce dezvăluie Dalla Piccola devine lacunar şi fragmentar, de parcă şi lui îi vine greu să-şi amintească ceea ce omologul său se străduise să uite.

Pare totuşi că, întors în Sicilia la finele lui septembrie, Simonini s-a oprit acolo până-n martie anul următor, mereu aflat în încercarea infructuoasă de a pune mâna pe registrele lui Nievo, primind la fiecare cincisprezece zile câte o depeşă de la cavalerul Bianco, care-l întreabă cu oarece iritare în ce punct a ajuns.

Asta pentru că Nievo se dedica acum trup şi suflet acelor binecuvântate socoteli, tot mai presat de zvonuri răuvoitoare, pus tot mai mult pe cercetat, pe controlat, pe purecat mii de chitanţe, pentru a fi sigur de ceea ce înregistra, dotat acum cu multă autoritate, pentru că şi Garibaldi era îngrijorat să nu se işte scandaluri sau vorbe rele şi-i pusese la dispoziţie un birou cu patru colaboratori şi doi paznici, atât la uşa de la intrare, cât şi pe trepte, aşa încât nicidecum nu se putea intra, să zicem, noaptea în ascunzişul