Mai mult, Nievo dăduse de înţeles că bănuia că felul cum ţinea el socotelile nu prea le plăcea unora, fapt pentru care se temea că registrele puteau fi furate şi manevrate, deci procedase cum putea mai bine ca să le facă foarte greu de găsit. Iar lui Simonini nu-i rămăsese decât să-şi tot întărească prietenia cu poetul, cu care acum trecuse la un „tu” camaraderesc, ca să poată măcar pricepe ce-i revenea de făcut cu blestemata aia de documentare.

Petreceau împreună multe seri, în acel Palermo tomnatec, încă lânced de călduri pe care nu le ostoiau nici vânturile marine, sorbind din când în când apă cu anason, lăsând lichiorul să se topească încet în apă ca un norişor de fum. Poate fiindcă îl simpatiza pe Simonini ori poate fiindcă, simţindu-se acum prizonierul acelui oraş, avea nevoie să pălăvrăgească cu careva, Nievo îşi abandona treptat poza milităroasă şi se confesa. Vorbea de o iubire pe care o lăsase la Milano, o iubire imposibilă, deoarece nu doar că era soţia unui văr de-al lui, dar şi a celui mai bun prieten. Însă nu era nimic de făcut, celelalte iubiri îl duseseră şi ele la ipohondrie.

— Aşa-s eu, şi-s condamnat să fiu. O să fiu totdeauna fantast, întunecat, tenebros, bilios. Acum am treizeci de ani şi am fost mereu în război, cred că pentru a mă feri de o lume la care nu ţin. Şi de-aia am lăsat acasă un mare roman aflat încă în manuscris. Aş vrea să-l văd tipărit, dar nu mă pot ocupa de el, fiindcă am socotelile astea mizere de ţinut. Dacă aş fi ambiţios, dacă mi-ar fi sete de plăceri... De-aş fi măcar rău... Măcar cât Bixio. Nicidecum. Mă păstrez flăcău, trăiesc de pe o zi pe alta, iubesc mişcarea ca să nu stau locului, aerul ca să respir. O să mor numai aşa, ca să mor... Şi totul o să se termine.

Simonini nu încerca să-l mângâie. Îi considera imposibil de lecuit.

Pe la începutul lui octombrie avusese loc lupta de la Volturno, unde Garibaldi respinsese ultima ofensivă a armatei bourbonice. Dar în aceleaşi zile generalul Cialdini învinsese armata pontificală la Castelfidardo şi cotropise Abruzzo şi Molise, regiuni ce ţineau de regatul bourbonic. La Palermo, Nievo ardea de nerăbdare. Aflase că printre acuzatorii săi din Piemont se aflau lafariniştii, semn că acum La Farina vărsa otravă pe tot ce însemna cămăşi roşii.

— Îţi vine să te laşi de toate, zicea Nievo nemângâiat, dar tocmai în clipele astea nu trebuie lăsată din mână cârma.

La 26 octombrie se împlinise marele eveniment. Garibaldi se întâlnise cu Vittorio Emanuele Ia Teano. Îi predase practic în mână Italia de Sud. De unde se cerea să fie numit cel puţin senator al regatului, zicea Nievo, în schimb, la începutul lui noiembrie, Garibaldi aliniase la Caserta paisprezece mii de oameni pe care regele trebuia să-i treacă în revistă, iar regele nu se arătase.

La 7 noiembrie, regele îşi făcea intrarea triumfală în Neapole, iar Garibaldi, ca un Cincinnatus modern, se retrăgea pe insula Caprera. „Ce om”, spunea Nievo şi plângea, cum fac de obicei poeţii (lucru care-l irita foarte mult pe Simonini).

După câteva zile era dizolvată armata garibaldistă, douăzeci de mii de voluntari erau primiţi în armata savoiardă, dar mai erau integraţi în ea şi vreo trei mii de ofiţeri bourbonici.

— E drept, zicea Nievo, sunt şi ei tot italieni, dar e o încheiere tristă pentru epopeea noastră. Eu mă angajez, îmi iau solda pe şase luni şi adio. Şase luni ca să-mi închei însărcinarea, sper să izbutesc.

Pesemne că era o muncă îndrăcită, fiindcă pe la sfârşitul lui noiembrie abia dusese până la capăt socotelile până la finalul lui iulie. Mai avea nevoie de încă trei luni bătute pe muchie şi poate mai mult.

Când, în decembrie, Vittorio Emanuele sosise la Palermo, Nievo îi spunea lui Simonini: — Sunt ultima cămaşă roşie de pe-aici şi sunt privit ca un sălbatic. Şi trebuie să răspund la calomniile bestiilor ălora de lafarinişti. Dumnezeule, dac-aş fi ştiut că se termină aşa, la Genova mai bine mă înecam decât să mă-mbarc pe galera asta.

Până atunci Simonini încă nu găsise chip să pună mâna pe registrele acelea blestemate. Şi deodată, la jumătatea lui decembrie, Nievo îl anunţase că se întorcea pentru o bucată de timp la Milano. Lăsând registrele la Palermo? Luându-le cu sine? Cu neputinţă de ştiut.

Nievo fusese absent aproape două luni şi Simonini căutase să folosească perioada aceea tristă (nu sunt un sentimental, îşi spunea el, dar ce înseamnă Crăciun într-un pustiu fără zăpadă şi acoperit cu smochini de India?) vizitând împrejurimile oraşului Palermo. Îşi cumpărase o catârcă, îmbrăcase din nou rantia părintelui Bergamaschi şi se ducea din sat în sat, pe de o parte culegând bârfe pe lângă preoţi şi ţărani, dar mai ales căutând să exploreze secretele bucătăriei siciliene.

Găsea prin hanuri singuratice, dincolo de poarta oraşului, bunătăţi primitive şi ieftine (dar foarte gustoase), cum ar fi zeama fiartă: ajungea să pui nişte felii de pâine într-o supieră, îmbibându-le cu mult ulei şi piper măcinat proaspăt, se puneau să fiarbă în trei părţi de apă sărată cepe tocate, feliuţe de roşii şi izmă cu frunză măruntă, după douăzeci de minute se turna totul peste pâine, se lăsa deoparte vreo două minute şi gata, era servită foarte fierbinte.

La porţile Bagheria descoperise un birt cu câteva mese într-o intrare întunecoasă, dar în umbra aceea, de altfel plăcută şi în lunile de iarnă, un birtaş în aparenţă (şi poate şi în esenţă) destul de murdar pregătea feluri minunate pe bază de măruntaie, cum ar fi inimă umplută, piftie de porc, inimioare şi orice tip de măruntaie.

Acolo întâlnise două personaje, destul de diferite unul de celălalt, pe care doar mai târziu geniul său avea să ştie să le pună laolaltă în cadrul unui plan unic. Dar să nu anticipăm.

Primul putea fi definit de la prima vedere ca un biet nebun. Birtaşul părea să-l hrănească şi să-l găzduiască din milă, chiar dacă în realitate era în stare să facă servicii multe şi foarte folositoare. Toţi îl strigau Bronte şi, de fapt, se