Viaţa lui intelectuală nu era intensă, dar măcar o idee avea şi era fixă. Voia să-l ucidă pe Nino Bixio.

Pentru Simonini, Bronte era doar un ins bizar care-l ajuta să treacă peste câte o seară plictisitoare de iarnă. Mai interesant îl socotise de îndată pe un altul, un personaj hirsut şi taciturn, iar la început certăreţ, pe care, însă, după ce-l auzise cerându-i birtaşului reţetele feluritelor mâncăruri, începuse să prindă grai, dovedindu-se un adept al mesei bune tot atât cât şi Simonini. Acesta îi povestea cum se făceau găluştele piemonteze, iar el, toate secretele pesmeţilor marinăreşti muiaţi în apă sărată, cu oţet şi untdelemn, Simonini spunându-i despre carnea crudă de la Alba, cât timp se cerea s-o prepari, iar el umflându-se în pene cu secretele marţipanului.

Acest meşter Ninuzzo vorbea italiana aproape curat şi lăsase să se înţeleagă că ar fi călătorit şi prin ţări străine. Până ce, dovedindu-se foarte evlavios al diferitelor fecioare de la sanctuarele locale şi respectuos în faţa demnităţii ecleziastice a lui Simonini, îi mărturisise curioasa lui poziţie: el fusese artificier al armatei bourbonice, dar nu ca militar, ci ca meseriaş expert în păstrarea şi gestiunea unei pulberării aflate nu prea departe. Garibaldiştii îi alungaseră pe militarii bourbonici şi sechestraseră muniţiile şi pulberea, dar, ca să nu lase cazemata aceea cu totul descoperită, îl păstraseră pe Ninuzzo în slujbă ca paznic al locului, în solda intendenţei militare. Iar el stătea acolo, plictisindu-se, în aşteptarea unor ordine, păstrând ranchiună faţă de ocupanţii din nord, nostalgic după regele său, pălăvrăgind despre revolte şi revoluţii.

— Aş putea să fac şi-acum să sară-n aer jumătate din Palermo dac-aş vrea, îi spusese el în şoaptă lui Simonini, odată ce înţelesese că nici el n-ar fi de partea piemontezilor. Şi văzându-l uimit, povestise că uzurpatorii nu-şi dăduseră deloc seama că pulberăria mai avea şi un soi de criptă, în care erau şi acum butoaie cu pulbere, grenade şi alte marafeturi de război. Puse la păstrare pentru ziua iminentă a răzvrătirii, dat fiind că deja se organizau cete de rezistenţă în munţi, ca să le facă viaţa amară invadatorilor piemontezi.

Pe măsură ce vorbea despre explozive, faţa i se lumina şi profilul acela al lui turtit, ca de buldog, şi ochii aceia mohorâţi deveneau aproape frumoşi. Până ce, într-o bună zi, îl dusese pe Simonini în cazemata lui şi, ieşind din nou afară după o explorare a criptei, îi arăta, ţinute-n palmă, nişte grăuncioare negricioase.

— Ah, preacuvioase părinte, zicea el, nimic nu-i mai frumos decât pulberea de bună calitate. Uitaţi culoarea gri ca ardezia, granulele nu se sfărâmă sub apăsarea degetelor. Dacă aţi avea o foaie de hârtie, v-aş pune-o pe ea, i-aş da foc şi ar arde fără să atingă foaia. Odată o făceau şi şaptezeci şi cinci de părţi salpetru, douăsprezece de cărbune şi douăsprezece de sulf, apoi au trecut la ceea ce numesc dozarea englezească, care ar fi cincisprezece părţi de carbon şi zece de sulf, şi aşa se face că pierzi războaiele fiindcă grenadele tale nu explodează. Astăzi însă, noi care suntem de meserie (dar, din păcate sau din fericire, suntem puţini) punem în loc de salpetru nitratul de Cile şi-i cu totul altceva.

— E mai bine?

— E cel mai bine. Uitaţi, părinte, explozive se inventează câte unul pe zi, dar funcţionează unul mai prost decât altul. Era un ofiţer al regelui (al celui legitim, vreau să zic) care-şi dădea aere de mare ştiutor şi-mi recomanda cea mai nouă invenţie, piroglicerina. Nu ştia că funcţionează numai cu percuţie, deci e greu s-o faci să detoneze, fiindcă ar trebui să fii acolo s-o porneşti cu un ciocan şi ai sări primul în aer. Ascultaţi-mă pe mine, dacă vrei să arunci în aer pe careva, nu există decât bătrâna pulbere. Şi-atunci, ăla da spectacol.

Meşterul Ninuzzo părea încântat, de parcă în lume nu exista nimic altceva mai frumos. Pe moment, Simonini nu dăduse prea mare importanţă aiurelilor lui. Dar mai târziu, în ianuarie, avea să-l ia din nou în considerare.

Într-adevăr, chibzuind nişte chipuri de a pune mâna pe socotelile expediţiei, îşi spusese: calculele sunt ori aici, la Palermo, ori vor fi din nou la Palermo atunci când Nievo se va întoarce din nord. Nievo va trebui să le ducă la Torino pe mare. Deci e inutil să mă ţin după el zi şi noapte, căci şi-aşa la casa de fier secretă nu ajung, iar dacă ajung la ea, n-o deschid. Iar dacă ajung şi o deschid, iese cu scandal, Nievo denunţă dispariţia registrelor şi-ar putea fi acuzaţi cei care m-au trimis, de la Torino. Şi faptul n-ar putea trece sub tăcere nici dacă l-aş surprinde pe Nievo cu registrele în mână şi i-aş înfige un cuţit în spate. Un cadavru ca al lui Nievo ar fi oricum ceva incomod. E nevoie ca registrele să se pulverizeze, mi-au spus la Torino, dar odată cu ele ar trebui să se evapore şi Nievo, şi în aşa fel încât, pe lângă dispariţia lui (care, între altele, ar trebui să pară accidentală şi naturală), dispariţia registrelor să treacă pe planul al doilea. Prin urmare, incendiind sau aruncând în aer palatul intendenţei? Prea de tot la vedere. Nu rămâne decât o soluţie, să-l fac să dispară pe Nievo, registrele şi tot ce mai are cu el, pe când se deplasează pe mare de la Palermo la Torino. Într-o tragedie petrecută pe mare în care se duc la fund cincizeci-şaizeci de persoane nimeni n-o să creadă că totul a fost făcut cu scopul eliminării câtorva hârţoage.

Idee, desigur, fantasmagorică şi îndrăzneaţă, dar, după cât se pare, Simonini o făcea să se coacă-n timp şi înţelepciune şi nu mai